Începutul vieții noastre în trupul cel din pământ luat (Fac. 2:7) ne dă experiența atârnării de puterile firii și, în general, de energiile cosmice de care sunt legate necesitatea și determinismul.
Numai prin Hristos cunoaștem Împărăția libertății Duhului lui Dumnezeu (cf. 2 Cor. 3:17), iar apoi și a duhului omului (cf. Io. 8:31 – 32).
„Fără credinţa în Înviere, mai toată suferinţa devine absurdă, lipsită de sens; ea poate îmblânzi sufletul îndărătnic, însă nu îl vindecă de mândria ce se ascunde în străfundurile lui; ea îmbogăţeşte experienţa vieţii; însă fără rugăciune nu duce sufletul către nepătimire; treptat, ea omoară şi trupul şi inima şi mintea, fără ca ele să se desăvârşească în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Această descoperire a Dumnezeului Tri-unitar este un izvor nesecat de înţelepciune, de bucurie şi de lumină pentru orice credincios. Ea luminează toate manifestările vieţii omeneşti şi rezolvă toate îndoielile minţii şi ale inimii, ea ne duce în spaţiile nesfârşite ale vieţii veşnice. Dar, când mintea noastră se desparte de inimă şi de credinţă şi pretinde să abordeze descoperirea cu legile proprii raţiunii, această Revelaţie i se prezintă ca un şirag de probleme de nerezolvat.
– Povestiţi-ne, părinte, ceea ce nu putem deduce noi din cărţi despre părintele Sofronie; cum era în viaţa de zi cu zi?
– Père Sofronie era un om de o simplitate deosebită; îl puteai aborda foarte uşor. Cu toate că noi aveam un mare respect pentru el, nu impunea formule exterioare protocolare, cu alte cuvinte, nu menţinea un formalism exterior. De pildă lunea dimineaţa când se aduna toată obştea mânăstirii şi ni se adresa, nu ne numea „copiii mei” ci ne socotea întotdeauna egalii lui şi ne spunea simplu „fraţi şi surori”. Era de o simplitate totală, dar avea un dar al cuvântului extraordinar.
Rugăciunea cere experienţa unei libertăţi duhovniceşti pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Primul semn de emancipare e renunţarea la a ne impune voinţa asupra celorlalţi. Cel de-al doilea e o eliberare lăuntrică de sub puterea pe care ceilalţi o au asupra noastră. Înfrânarea dorinţei de a domina e o etapă extrem de importantă, urmată îndeaproape de neplăcerea de a-l constrânge pe fratele nostru.
A trăi ca creştin este cu neputinţă; creştineşte nu se poate decât muri, dar de o moarte în formă pământească a existenţei noastre. Totuşi, nici aceasta nu este nici uşoară, nici simplă; aceasta este „poarta strâmtă”, „calea îngustă” care duce la viaţă, dar puţini o află (Matei 7, 13-14). Vestea cea bună a lui Hristos depăşeşte cu mult tot ceea ce cunoaşte pământul. Cum să vindeci această boală groaznică, prin care vrăjmaşul l-a infectat pe om la începutul apariţiei sale în lume? (Facere 3,1-6).
Nu ne măsurăm cu Hristos, dar toţi creştinii trebuie să aspire la plinătatea cunoaşterii Lui. În măsura simţirii de către noi a suferinţelor Sale mântuitoare, slava Sa veşnică va odihni peste noi. Prin El ne facem fii ai Tatălui. Ştim acum că nimeni nu vine la Tatăl decât numai prin El (cf. In. 14, 6).
Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum mai mică decât la oricare altul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deosebită de metodele filosofiei speculative.
Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într-o atmosferă cu totul aparte şi într-o formă cât se poate de originală, cele mai felurite probleme theologice, şi cum se turnau în conştiinţa sa spre a lua forma unei soluţii.
„Biserica este una. Această unitate e existenţa însăşi a Bisericii. Biserica este unitatea, unitatea în Hristos, «unitatea Duhului întru legătura păcii» (Ef 4, 3). Biserica e întemeiată şi se zideşte în lume tocmai în vederea unităţii şi a unirii «ca toţi să fie una» (In 17, 21). Biserica e un trup unic, adică Trupul lui Hristos. «Noi toţi într-un Duh ne-am botezat pentru ca să fim un singur trup» (1 Cor 12,13). Şi numai în Biserică sunt posibile şi realizabile această unire şi această unitate adevărată şi reală, în taina Iubirii lui Hristos, în puterea transfiguratoare a Duhului, după chipul şi asemănarea Treimii Celei de-o-ființă.”
Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. […] Se adună două sute de doctori în theologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: Ei studiază toate religiile, şi în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul – Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire.[…]
Părinţii nu au cerut cuvinte multe. Primeau un cuvânt duhovnicesc şi fugeau în pustiu să trăiască mulţi ani cu acel cuvânt; încercau să-l împlinească şi se hrăneau din el. Noi şi spunem, şi vrem să auzim multe cuvinte, dar nu facem nimic pentru a le împlini. Când cineva vorbeşte mult, se slăbănogeşte duhovniceşte.” (Părintele Sofronie de la Essex)
Hierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos și Sfântul Vlasie, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2011, p. 339
Rugăciunea Părintelui Sofronie Saharov de la Essex, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul.
Muzica: corul Athos „Iată Mirele vine”
Duhul Sfânt este Iubire și această Iubire se revarsă în sufletele tuturor sfinților care sunt în cer, și același Duh Sfânt este viu pe pământ în sufletele celor ce iubesc pe Dumnezeu.
(Sf. Siluan Athonitul)
Cine a cunoscut din cercare măreția și greutatea căii creștine, acela se află sfâșiat de două simțăminte: unul – fierbintea dorire ca toți să cunoască pe Adevăratul Dumnezeu și lumina veșnicei vieți; celălalt, frica.
Dacă cumva cel chemat nu va putea purta greutatea încercărilor? Iată de ce unul ca acesta într-o mai mare măsură se îndreptează către Dumnezeu cu rugăciunea pentru mântuirea tuturor și a fieștecăruia, decât către propovăduire.
În compania acelor care vă primesc, aleşii lui Dumnezeu care vă întâmpină şi vă acceptă să-i slujiţi, consideraţi-vă, dincolo de orice, nevrednici şi onoraţi. Atunci viaţa voastră se va schimba. În schimb, dacă veţi judeca pe alţii pentru lucruri neînsemnate şi exterioare, veţi pierde totul.
Tot ceea ce dobândiţi în luptele voastre interioare se reflectă în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva oricărei patimi care provoacă în voi gândurile critice cu privire la aproapele!
“Iată pildă minunată: Ioan. Atunci când oamenii erau gata să recunoască în el însuşi pe Mesia cel aşteptat, el a zis: „Nu! Ci este Altul, Care vine înaintea mea, El este Mântuitorul lumii!” (Io. 1:27-29)
Cât de des se întâmplă pe Pământ ca aceia ce au primit stăpânire mare asupra multor oameni să fie înclinaţi a se socoti singurii vrednici de o astfel de stăpânire! Ci iată că Sf. Ioan a aflat în sine puterea de a tăgădui acest rol şi a spune cum trăia el însuşi însuflat de viziunea lui Hristos!”
„Eu nu sunt nici grec, nici rus, eu sunt athonit”.
„Am purtat sutana, șaizeci de ani, dar de fiecare dată când mă întâlnesc cu un creștin ortodox sau cu oricare altă persoană, îmi plec capul, jos, în fața lui”.
„Teologia este conținutul rugăciunilor noastre”.