Pentru cei care nu au experienţa rugăciunii e greu de crezut felul în care rugăciunea lărgeşte orizonturile spiritului.
Uneori rugăciunea mistuie inima ca un foc; şi atunci când inima se prăbuşeşte în flacăra arzătoare, pe neaşteptate cade asupra ei roua mângâierii dumnezeieşti. Când ajungem într-atât de conştienţi de fragilitatea noastră, încât mintea deznădăjduieşte, atunci în chip necunoscut se arată o lumină minunată ce vesteşte o viaţă nestricăcioasă.
Ce înseamnă mântuirea? Moartea trupului nostru este oare singura condiţie de a trece în împărăţia lui Hristos? Cum putem dezvolta în noi putinţa de a trăi după poruncile lui Hristos, după Sfântul Duh?
Un singur lucru trebuieşte: a păstra încordarea rugăciunii şi a pocăinţei. Moartea atunci nu va mai fi o ruptură, ci o trecere către împărăţia pentru care ne vom fi pregătit prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos, prin rugăciunea şi chemarea Numelui Său: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pre noi şi lumea Ta».
La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experienţa dureroasă a unei vieţi mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viaţa. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viaţa cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.
Deschideţi inimile voastre pentru ca Sfântul Duh să scrie în ele chipul lui Hristos. Atunci, puţin câte puţin, veţi deveni în stare să purtaţi în voi bucuria şi durerea profundă, moartea şi învierea.
Împãrate Sfinte, Cela ce esti mai înainte de toti vecii Fiul Tatãlui si Cuvântul Lui Cel împreunã fãrã de început si împreunã vesnic, Iisuse Hristoase, Fãcãtorul cerului si al pãmântului, Ziditorul meu, Carele prin atotziditoare porunca Ta ai scos toate dintru nefiintã si pre mine întru aceastã viatã m-ai adus, Cela ce bine ai voit a-mi dãrui în scãldãtoarea Botezului harul nasterii celei de Sus în Sfântul Duh si a pune pecetea Darului Acestuia pre mãdularele trupului meu în Sfânta Tainã a Mirungerii, Cela ce ai pus în inima mea dorul de a Te cãuta pre Tine, Unul Dumnezeu Cel Adevãrat – auzi rugãciunea mea.
„Pentru mine, viața celorlalți prețuiește mai mult decât propria-mi viață.” Nu vor mai exista între voi neînțelegeri când veți fi înțeles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neînțelegeri nu ține de nici-o organizație, de nici-un anumit mod de conduită, ci de hotărârea de a suporta totul.
Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalți o inimă de mamă. Având gânduri bune pentru ceilalți, veți putea vedea în orice persoană pe care o veți întâlni o ființă scumpă.
Părintele Sofronie Saharov ne prezintă cu fermitate care este relația dintre Dumnezeu și om. Aceste lucruri se cade a fi amintite mereu oamenilor, și mai ales creștinilor – fie ei clerici sau mireni. „Dumnezeu nimic nu îi impune cu sila, nici măcar dragostea pentru El ca pentru un Tată” ; „lăsând pe om a se vădi în libertatea sa” ; „unde nu este libertate, acolo nu este nici Persoană; și dimpotrivă, unde nu este Persoană, acolo nici libertate.”
Acesta este felul prin care Dumnezeu își iubește fiii: Pentru libertatea duhovnicească!
Atunci când mâncăm trebuie să ne şi rugăm. Toate mâncărurile au înlăuntrul lor puterea ziditoare a lui Dumnezeu. Astfel, cu rugăciunea, apropiem materia hrănitoare şi asta ne ajută.
Mâncarea dă energie trupului, avem nevoie de ea pentru a putea să lucrăm şi pentru a avea putere de rugăciune. Pentru cei ce se roagă, puterea mâncării se preface în putere duhovnicească.
Exista diferite chipuri ale vietii calugaresti. Astfel, de pilda la Athos, in vremea noastra se pot afla sapte chipuri, incepand cu cel mai cautat indeobste si cel mai firesc – chinovia, pana la cel mai greu si cel mai putin inteles – viata pustniceasca in singuratate.
Acesta de pe urma, sau aceasta forma a nevointei, intotdeauna a provocat – si mi-e teama ca nu va inceta sa provoace – cea mai mare impotrivire.
Individuală dar şi comunitară, interiorizată, dar şi liturgică, rugăciunea este un act sau eveniment ontologic în care se revelează realitatea specifică a existenţei personale ca dialog divino-uman infinit.
Rugăciunea nu este doar cultivarea a unei anume stări spirituale, nici meditaţie asupra unei idei abstracte, ori dizolvare anonimă într-o energie cosmică sau într-un absolut impersonal;
Sfânta Treime, Tată, Fiule, şi Duhule;
Preaînalte Dumnezeule, Împărate şi Făcătorule a toată veşnicia,
Care ne-ai cinstit pe noi cu chipul Tău, şi ai scris împrejur în chipul văzut al firii noastre asemănarea Fiinţei Tale nevăzute, fă-ne să aflăm milă şi har în ochii Tăi ca să Te putem slăvi în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale, împreună cu toţi sfinţii care din veac au bineplăcut Ţie.
Invatatura despre persoana este importanta pentru epoca noastra. Multi vorbesc despre persoana filosofic, psihologic, personalist; insa persoana este descoperirea lui Dumnezeu in om.
In aceasta descoperire, aratarea lui Dumnezeu, omul simte ca Dumnezeu este Persoana, dar ca si el insusi, omul, este persoana, si vine in comuniune cu Dumnezeu, persoana catre Persoana.
Parintele Sofronie Saharov s-a nascut in data de 31 septembrie 1896, in Moscova, Rusia, a trait mai multi ani in Sfantul Munte Athos si a trecut la cele vesnice in ziua de 11 iulie 1993, la varsta de 97 de ani, in Manastirea Sfantul Ioan Botezatorul, din localitatea Tolleshunt Knights, aflata in apropiere de orasul Maldon, in regiunea Essex, Anglia.
Monah, pustnic, preot, duhovnic, parinte duhovnicesc, intemeietor de manastire, iconograf, autor liturgic, scriitor, epistolar, misionar, darurile parintelui Sofronie au fost nenumarate.