“Aristocratismul duhovnicesc, care păstrează armonioasă împreuna-vieţuire a “alcătuirii” duhovniceşti, psihice şi trupeşti a omului, determină ceea ce obişnuieşte a se numi în cercurile monastice “sănătate duhovnicească”. Cu toate acestea, “împreuna-vieţuire” armonioasă a tuturor planurilor finite noastre vine ca o cunună a multor ani de nevoinţă, legată de luptă cu patimile.
“Vrăjmaşul (diavolul ) a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceala, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frică de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demenţa completă.
Noi, creştinii, ne-am obişnuit să vedem pe acel Singurul Om urcând pe Golgotha, cu gândul de a lua asupră-Şi păcatul întregii lumi. Într-un chip de neînţeles altora, El a săvârşit nevoinţa mântuirii întregului Adam: calea răscumpărării lui Adam şi nevoinţa Sa depăşesc înţelesul nostru. Domnul spune apostolilor Iacov şi Ioan care voiseră să şadă de-a dreapta şi de-a stânga Sa: „Puteţi voi bea paharul carele Eu voiu bea, şi să vă botezaţi cu botezul cu carele Eu Mă botez?”
”Întreaga noastră viaţa pământească, de la naştere şi până la cea din urmă suflare a noastră, va arăta la sfârşit ca un singur act concentrat. Conţinutul şi calitatea ei se vor revela într-o fracţiune de secundă. Să ne imaginăm un pahar din cel mai limpede cristal, plin cu apă. O singură privire ne va spune dacă apa e curată sau nu. Tot aşa va fi şi cu noi atunci când vom fi trecut intru alt tărâm. Cel mai trecător reflex al inimii sau minţii noastre îşi lasă urmă asupra sumei totale a vieţii noastre. Să presupunem că numai o dată în întreg cursul existenţei mele am avut un impuls ticălos, de moment, spre crimă. Până nu voi alunga această idee din inima mea printr-un act de căinţă, ea va rămâne în mine ca o pată întunecată cu neputinţă de ascuns.
Actualmente, pe întregul pământ sunt răspândiţi oameni care caută răspunsuri la întrebările lor. Setea duhovnicească nepotolită a multora este, iată, un eveniment cu adevărat tragic. Nu puţini sunt cei care stau la limita deznădejdii. Fiecare dintre aceştia, în măsura lui, în adâncurile duhului lui, suferă din pricina absurdităţii vieţii contemporane. Aceştia sunt nemângâiaţi în amărăciunea lor; sforţările personale sunt insuficiente pentru a se elibera din lumea confuziei de care sunt cuprinşi şi pentru a-şi concentra mintea la ceea ce este mai important.
Dumnezeu este Iubire şi nu poate fi cunoscut şi contemplat decât prin iubire şi în iubire; de aceea, poruncile lui Hristos care duc la cunoaşterea şi la contemplarea lui Dumnezeu sunt porunci ale iubirii. Misterul Treimii rămâne necuprins până la sfârşit, căci el depăşeşte puterea înţelegerii noastre şi facultăţile naturii noastre create. Şi totuşi, necuprins şi ascuns, el ni se revelează neîncetat în mod „existenţial” prin credinţă şi prin viaţa dusă în credinţă, ca izvorul nesecat al Vieţii veşnice. Credinţa,
Arhimandritul Sofronie Saharov, cunoscut și ca Părintele Sofronie de la Essex, a fost ucenicul, biograful și îngrijitorul scrierilor Sfântului Siluan Athonitul. A întemeiat Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Tolleshunt Knights, Maldon, Essex, Anglia.
La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experiența dureroasă a unei vieți mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creați după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă ființa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viața. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viața cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.
Noi, creştinii, trebuie să ne ridicăm vocile şi să strigăm în semn de recunoştinţă triumfătoare: „Fericiţi suntem noi, creştinii, căci Domnul a dorit atât de mult să se unească cu noi, încât viaţa Sa a devenit a noastră”.
Domnul Însuşi a dat mărturie de aceasta atunci când le-a spus ucenicilor Săi: „Fericiţi sunt ochii voştri că văd şi urechile voastre că aud. Că adevăr vă grăiesc: mulţi prooroci şi drepţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ceea ce auziţi voi, şi n-au auzit” (Mt. 13, 16-17).
Începutul vieții noastre în trupul cel din pământ luat (Fac. 2:7) ne dă experiența atârnării de puterile firii și, în general, de energiile cosmice de care sunt legate necesitatea și determinismul.
Numai prin Hristos cunoaștem Împărăția libertății Duhului lui Dumnezeu (cf. 2 Cor. 3:17), iar apoi și a duhului omului (cf. Io. 8:31 – 32).
„Fără credinţa în Înviere, mai toată suferinţa devine absurdă, lipsită de sens; ea poate îmblânzi sufletul îndărătnic, însă nu îl vindecă de mândria ce se ascunde în străfundurile lui; ea îmbogăţeşte experienţa vieţii; însă fără rugăciune nu duce sufletul către nepătimire; treptat, ea omoară şi trupul şi inima şi mintea, fără ca ele să se desăvârşească în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Această descoperire a Dumnezeului Tri-unitar este un izvor nesecat de înţelepciune, de bucurie şi de lumină pentru orice credincios. Ea luminează toate manifestările vieţii omeneşti şi rezolvă toate îndoielile minţii şi ale inimii, ea ne duce în spaţiile nesfârşite ale vieţii veşnice. Dar, când mintea noastră se desparte de inimă şi de credinţă şi pretinde să abordeze descoperirea cu legile proprii raţiunii, această Revelaţie i se prezintă ca un şirag de probleme de nerezolvat.
– Povestiţi-ne, părinte, ceea ce nu putem deduce noi din cărţi despre părintele Sofronie; cum era în viaţa de zi cu zi?
– Père Sofronie era un om de o simplitate deosebită; îl puteai aborda foarte uşor. Cu toate că noi aveam un mare respect pentru el, nu impunea formule exterioare protocolare, cu alte cuvinte, nu menţinea un formalism exterior. De pildă lunea dimineaţa când se aduna toată obştea mânăstirii şi ni se adresa, nu ne numea „copiii mei” ci ne socotea întotdeauna egalii lui şi ne spunea simplu „fraţi şi surori”. Era de o simplitate totală, dar avea un dar al cuvântului extraordinar.
Rugăciunea cere experienţa unei libertăţi duhovniceşti pe care majoritatea oamenilor o ignoră. Primul semn de emancipare e renunţarea la a ne impune voinţa asupra celorlalţi. Cel de-al doilea e o eliberare lăuntrică de sub puterea pe care ceilalţi o au asupra noastră. Înfrânarea dorinţei de a domina e o etapă extrem de importantă, urmată îndeaproape de neplăcerea de a-l constrânge pe fratele nostru.
A trăi ca creştin este cu neputinţă; creştineşte nu se poate decât muri, dar de o moarte în formă pământească a existenţei noastre. Totuşi, nici aceasta nu este nici uşoară, nici simplă; aceasta este „poarta strâmtă”, „calea îngustă” care duce la viaţă, dar puţini o află (Matei 7, 13-14). Vestea cea bună a lui Hristos depăşeşte cu mult tot ceea ce cunoaşte pământul. Cum să vindeci această boală groaznică, prin care vrăjmaşul l-a infectat pe om la începutul apariţiei sale în lume? (Facere 3,1-6).
Nu ne măsurăm cu Hristos, dar toţi creştinii trebuie să aspire la plinătatea cunoaşterii Lui. În măsura simţirii de către noi a suferinţelor Sale mântuitoare, slava Sa veşnică va odihni peste noi. Prin El ne facem fii ai Tatălui. Ştim acum că nimeni nu vine la Tatăl decât numai prin El (cf. In. 14, 6).
Stareţul era un om cu puţină carte, însă năzuinţa lui spre a cunoaşte adevărul nu era nicicum mai mică decât la oricare altul, dar calea sa spre a cunoaşte adevărul dorit era cu totul deosebită de metodele filosofiei speculative.
Ştiind aceasta, am urmărit cu mult interes cum îi treceau prin minte, într-o atmosferă cu totul aparte şi într-o formă cât se poate de originală, cele mai felurite probleme theologice, şi cum se turnau în conştiinţa sa spre a lua forma unei soluţii.