“În Biserică îl am pe Dumnezeu întrupat, astfel încât pe Dumnezeu noi îl mâncăm şi îl bem, prin Dumnezeu, prin Cuvântul Său noi răsuflăm. Cu numele Lui, cu Cuvântul Lui, cu Puterea Lui noi săvârşim Tainele, iar Tainele acestea nu sânt doar nişte simboluri, ci cu adevărat realitatea. Este atât de vădit din toată experienţa noastră.(…)
La început a fost Cuvântul. Fără El nu există nimic din ceea ce este. Noi facem în fiecare zi experienţa dureroasă a unei vieţi mizerabile în trupul nostru. Cu toate acestea, suntem creaţi după chipul lui Hristos, al Celui absolut. Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu, ea nu trebuie să moară. Dumnezeu a creat viaţa. El n-a creat moartea. Scopul nostru este viaţa cu Hristos-Dumnezeu, nemurirea.
Dacă, aşa cum mărturisim în Crez, Hristos este Dumnezeu adevărat, Mântuitorul lumii, Creatorul ei, prin Care toate s-au făcut, cum putem să ne reducem credinţa pe care o avem la o problemă de naţionalitate, de loc, de epocă…? Eu nu cunosc nici un Hristos grec, rus, englez, arab… Hristos, pentru mine, este totul. Fiinţa mai presus de cosmos.
Se spune adesea în Sfânta Scriptură că Hristos a murit pentru lumea întreagă, pentru păcatele ei. Din moment ce limităm Persoana lui Hristos, din momentul ce Îl coborâm în planul naţionalităţilor, pierdem totul şi cădem în infern.
Viaţa lumii se desfăşoară în jurul unor plăceri omeneşti, iar viaţa duhovnicească este neglijată. Trebuie să inversăm această stare de lucruri, să punem viaţa duhovnicească în centrul vieţii noastre.
Înţelepciunea lumii nu poate să salveze umanitatea. Parlamentele, guvernele, organizaţiile complexe ale statelor contemporane celor mai avansate sunt neputincioase. Umanitatea suferă neîncetat. Singura ieşire este de a găsi în noi înţelepciunea, hotărârea de a nu mai trăi după principiile acestei lumi, ci de a urma pe Hristos.
Este foarte greu de deosebit ceea ce se naşte în inima noastră, de înrâurirea vrăjmaşului. Ajungem la aceasta treptat, prin nevoinţă, printr-o luptă împotriva patimilor pe care noi, fiii lui Adam, le purtăm înlăuntrul nostru. Începem astfel puţin câte puţin a deosebi, a simţi că un anume gând, o anume mişcare a sufletului nu este de la Dumnezeu, ci de la vrăjmaşul.
Iubiţii mei fraţi şi surori, deschideţi-vă inima pentru ca Duhul Sfânt să întipărească acolo chipul lui Hristos. Atunci veţi fi, încetul cu încetul, vrednici să aveţi în voi bucuria şi întristarea, moartea şi învierea.
Lumea nu cunoaşte nimic mai nobil decât chemarea de a fi creştin. Dar cu cât scopul este mai înalt, cu atât realizarea lui este mai anevoioasă.
„Rugăciunea monahilor susţine întreaga lume. Se întâmplă asta deoarece omul este creat după chipul lui Dumnezeu. Acest «după chip» se arată mai ales în rugăciunea curată. Evidenţierea chipului lui Dumnezeu arată împlinirea scopului zidirii lumii. Dacă omul nu se roagă, trăieşte eşecul acestei zidiri şi al propriei lui existenţe.”
“(…) Deci care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri credinţa în Hristos era una de obşte, şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: Tânărul mergea la şcoala unde se învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi.
Trăind lângă părintele Sofronie, am văzut cum un adevărat comportament ascetic – adică atunci când poruncile dumnezeieşti „devin unica lege a fiinţei“ – nu-l transformă pe ascet într-un puritan insensibil la nevoile altora. Dimpotrivă, marii asceţi sunt aceia cărora nevoile altora le sunt prioritare faţă de cele proprii.
Într-o vreme când faptul de a cumpăra morcovi ca adaos la legumele din grădina noastră era un lux, părintele Sofronie cumpăra ciocolată pentru a face plăcere copiilor care veneau la mănăstire. El ascundea bucăţelele în buzunarele sale adânci şi le scotea una câte una, ţinându-le cu braţul întins pentru ca ei să le apuce.
– În problema judecării arhiereilor trebuie multă atenţie. Nu cunoaştem exact condiţiile vieţii lor. Experienţa adevereşte că pentru orice judecăm, vom fi judecaţi, şi vom cădea în chip asemănător.
Există diferenţă între judecată şi osândire, dar câteodată se identifică una cu alta. Când avem durere şi compătimire, şi nu judecăm în mod negativ, atunci este vorba de-o simplă judecată, iar nu de osândire. Judecată, iar nu osândire, este când părinţii spun: „Cum de-a ajuns copilul nostru să facă acest păcat?”. Aceasta nu este osândă, ci judecată, căci se face dintr-o durere adâncă.
De câte ori am vrut să mă plimb prin curtea mănăstirii din Maldon (Essex), n-a fost cu neputință să mă smulg din îmbrățișarea venerată a preacuviosului stareț Sofronie († 1993). Sfânt, sensibil, își deschidea inima părintească tuturor celor care veneau acolo. Spunea fericitul stareț: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl nostru desăvârșit este” (Mt 5, 48); și trăia el însuşi această desăvârșire, adică se ruga adânc.
“Binecuvântata „deznădăjduire” pe care mi-a dat-o Domnul izvora în mine o rugăciune ce nu-mi dădea vreme a mă opri îndelung asupra niciunui lucru; acea minunată deznădăjduire mă arunca într-un hău de nedescris, unde se afundau toate necazurile. Fie slava lui Dumnezeu, Mântuitorul meu, în vecii vecilor!
Când noi trăim ceva deosebit de greu, în însăşi acea vreme, fireşte, doar suferim. După trecerea unor răstimpuri de vreme amintirea acelor experienţe devine plăcută, deoarece am ieşit din ele îmbogăţiţi duhovniceşte.
Pocăindu-ne, curăţindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puţin câte puţin în stare a intra în dumnezeiasca lumină.
Calea către cunoașterea lui Dumnezeu trece mai nainte de toate prin credinţă, prin dragostea lui Hristos și prin pocăinţă.
Dumnezeu să vă dăruiască tuturor duhul pocăinţei. Plângeţi-vă greșalele, plângeţi pentru ca inima voastră să nu se usuce.
“Păcatul, mai înainte de toate este un fenomen duhovnicesc, metafizic. Rădăcinile păcatului se află în adâncurile tainice, “mistice”, ale firii duhovniceşti a omului. Esenţa păcatului nu constă în încălcarea unor norme etice, ci în înstrăinarea de viaţa dumnezeiască, veşnică, cea pentru care a fost făcut omul şi către care este chemat în chip firesc, adică prin însăşi firea lui. Păcatul se săvârşeşte în primul rând în adâncul tainic al duhului omului, însă urmările lui rănesc întreg omul.
“Aristocratismul duhovnicesc, care păstrează armonioasă împreuna-vieţuire a “alcătuirii” duhovniceşti, psihice şi trupeşti a omului, determină ceea ce obişnuieşte a se numi în cercurile monastice “sănătate duhovnicească”. Cu toate acestea, “împreuna-vieţuire” armonioasă a tuturor planurilor finite noastre vine ca o cunună a multor ani de nevoinţă, legată de luptă cu patimile.
“Vrăjmaşul (diavolul ) a căzut din mândrie. Mândria e obârşia păcatului; toate aspectele pe care le poate îmbrăca răul sunt unite în ea: părerea de sine, slava deşartă, dorinţa de putere, răceala, cruzimea, indiferenţa faţă de suferinţele aproapelui; tendinţa minţii spre reverie, supralicitarea imaginaţiei, expresia demonică a ochilor, înfăţişarea demonică a chipului; spaima, deznădejdea, ura; invidia, complexul de inferioritate, neliniştea lăuntrică, frică de moarte sau, dimpotrivă, dorinţa de a ne pune capăt zilelor şi, în cele din urmă, – lucru nu rar – demenţa completă.