În suflet stă toată superioritatea fiinţei umane faţă de restul vieţuitoarelor, în el se află tot ceea ce face din om stăpânul universului. În suflet stau raţiunea sau mintea, priceperea şi judecata, cu ajutorul cărora omul pătrunde tainele naturii şi o cucereşte spre folosul său.
Prin darul vorbirii, oamenii se înteleg şi se apropie unii de alţii, iar prin darul creării valorilor de artă şi prin celelalte daruri spirituale, omul se ridică deasupra tuturor celorlalte făpturi de pe pământ.
Prin rugăciune se poate dobândi de la Dumnezeu orice îi cerem. Numai să fie vrednice de Dumnezeu rugăciunile noastre.
Trebuie ca rugăciunea să fie făcută cu inimă curată, cu stăruinţă şi cu smerenie. Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos ne făgăduieşte împlinirea rugăminţilor noastre, atunci când zice: „Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi”. Şi iarăşi: „Cereţi şi vi se va da”.
Psalmul 6
1. Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pe mine, nici cu urgia Ta să mă cerţi.
2. Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt; vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele;
3. Şi sufletul meu s-a tulburat foarte şi Tu, Doamne, până când?
4. Întoarce-Te, Doamne; izbăveşte sufletul meu, mântuieşte-mă, pentru mila Ta.
Doi dusmani apar in viata oamenilor, cand sunt trasi la raspundere pentru faptele lor cele rele: rusinea si teama. Rusinea de a nu fi dispretuiti si teama de a nu fi descoperiti si pedepsiti. Acesti dusmani au aparut in constiinta primilor oameni si apar in constiinta fiecaruia dintre noi, cand ne gandim sa ne apropiem de taina spovedaniei, de taina iertarii pacatelor.
Desi gresim si ne incarcam zilnic de multe pacate, facute cu vorba, cu mintea ori cu fapta, lasam sa treaca timpul si trec anii, pentru multi trece viata toata, fara sa se descarce de povara pacatelor si fara sa se spele de intinaciunea care se depune pe haina cea nevinovata a sfinteniei din noi, din clipa sfantului botez.
Acum, insa, vreau sa va spun ceva despre un lucru foarte practic pentru fiecare din noi, despre spovedanie. Pentru ca intreg acest Canon pe care l-ati auzit este, de fapt, o plangere: de-a lungul lui sufletul omenesc plange, recunoscandu-si vinovatia fata de Dumnezeu care l-a facut, l-a creat dupa chipul Sau si asemanarea Sa. In viata noastra spurcata adeseori intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi.
Prin tot ce facem, prin tot ce gresim cu cuvantul, cu gandul, cu faptele noastre, intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi.
“Înainte de înălţarea Sa la cer, Mântuitorul a poruncit ucenicilor Săi să nu se despartă de Ierusalim, ci să aştepte împlinirea făgăduinţei Tatălui ceresc, adică primirea Duhului Sfânt.
Şi li s-a spus că atunci vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus, vor fi luminaţi şi întăriţi să predice Evanghelia în toată lumea, să înveţe toate neamurile şi să le boteze în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi astfel să-I fie martori până la marginea pământului (Fapte 1.8) şi până la sfârşitul veacului.
În măsura în care ai inima înfrântă şi smerită, devii tot mai liber interior şi atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Şi nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieţii noastre.
Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie. A trăi în smerenie, înseamnă a trăi o viaţă reală. Iar a trăi în trufie, este o viaţă artificială. De aceea, de câte ori eşti umilit, rabdă şi roagă-te: Doamne, primeşte aceste umilinţe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilinţele, mândria de care nu mă pot izbăvi de bună voie.
… Orice i se întâmplă copilului, maica este foarte uşor sensibilizată. Dacă este într-o cumpană grea fiul ei, chiar dacă s-a purtat mai rău până atunci cu ea, ea este foarte grabnic plină de griji şi nu ştie cum l-ar ajuta să scape din acel impas.
Mama pământească – am întâlnit din acestea multe cazuri, în viaţa mea de preot.
Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului (Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Teofan)
Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?
– Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre. Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni.
Dupa cum stiti, Duminica a treia dupa Inviere este Duminica femeilor Mironosite, a credincioaselor, a gospodinelor, celor care intretineti viata in familie si in lume. Trebuie sa fiti fericite ca aveti din partea lui Dumnezeu o atentie deosebita.
Si iata, prin Maica Domnului si prin sfintele femei purtatoare de mir, si dumneavoastra aveti cinstea aceasta de a avea o Duminica in an, in care sunteti cinstite in chip deosebit.
Nu cunosc un cuvânt mai dulce, auzit din gura Domnului, decât acela pe care îl adresează poporului Său prin profetul Maleahi: “Iubitu-v-am pe voi…”
Și în același timp nu știu un cuvant mai aspru și mai nedrept, decat răspunsul acestui popor: “Cum ne-ai iubit Tu?…”
În măsura în care ai inima înfrântă și smerită, devii tot mai liber interior și atunci Dumnezeu coboară în tine. Rostul nostru pe pământ este să ne umplem de Dumnezeu. Și nu ne putem umple de Dumnezeu decât prin smerenie. Smerenia trebuie să fie fundamentul vieții noastre. Nu ne realizăm prin trufii ieftine, ci numai prin smerenie.
A trăi în smerenie înseamnă a trăi o viață reală. Iar a trăi în trufie este o viață artificială. De aceea, de câte ori ești umilit, rabdă și roagă-te:”Doamne, primește aceste umilințe, în locul smereniei de care am lipsă. Să răscumpere umilințele mândria de care nu mă pot izbăvi de bunăvoie!”
Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.
Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea: „Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”
Omul nu este făcut de Dumnezeu numai pentru această lume a pământului. Ci această lume este pentru noi numai un câmp de luptă, un stadion de încercare a puterilor sufletești și trupești, din care creștinul – făcând bine și răspândind lumină în jurul lui – încearcă să iasă biruitor pentru ca să merite premiul, adică fericirea vieții viitoare și nesfârșite.
Pentru a ne descurca în această lume, ne sunt dați și ochii aceștia trupești, ca să vedem pe unde mergem, să ne informăm și să cunoaștem realitățile de aici și să ne bucurăm în chip nevinovat de toate lucrurile bune și frumoase care ne înconjoară.
Părintele Sofian Boghiu – Rugăciunile celor din închisori (Fragment din conferința Despre rugăciune din 14 XI 1996)
Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului (Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Teofan)
De unde vine aceasta orbire sufleteasca?
Ne va parea, poate, neplacut raspunsul, dar acesta este adevarul: orbirea sufleteasca ne vine, fratilor, prin ochii trupului. Ochii sunt cei doi luminatori ai fetei, dar si doua punti prin care pacatul este adus din afara inlauntrul sufletului. Dupa Sfantul Vasile cel Mare „ochii sunt cele doua maini netrupesti intinse inainte, cu care sufletul atingandu-se de departe de acelea pe care nu le poate atinge cu mainile trupului, le cuprinde cu ochii si le aduce la sine”. Daca privirile ochilor sunt nestapanite, ele indeamna sufletul la ganduri urate si la fapte necuviincioase.