Acum, insa, vreau sa va spun ceva despre un lucru foarte practic pentru fiecare din noi, despre spovedanie. Pentru ca intreg acest Canon pe care l-ati auzit este, de fapt, o plangere: de-a lungul lui sufletul omenesc plange, recunoscandu-si vinovatia fata de Dumnezeu care l-a facut, l-a creat dupa chipul Sau si asemanarea Sa. In viata noastra spurcata adeseori intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi.
Prin tot ce facem, prin tot ce gresim cu cuvantul, cu gandul, cu faptele noastre, intinam acest chip al lui Dumnezeu din noi. Se cuvine, fara indoiala, sa cerem iertare de la El, si nu o iertare formala, ci o iertare cu lacrimi, ca sa ne spele cu adevarat aceste intinaciuni launtrice, pentru ca de El nu scapam, frati crestini, Dumnezeu e mereu prezent in viata fiecaruia dintre noi; mereu se inregistreaza viata noastra de toate zilele.
Spune acel cuvant cumplit Mantuitorul Hristos: ca in ziua aceea a Judecatii, vom da seama fiecare pentru tot cuvantul desert rostit de-a lungul vietii noastre. Apoi cate cuvinte urate, desarte, spurcate, netrebnice vorbim de-a lungul vietii? Si le uitam. Ele insa nu se uita, se inscriu undeva in subconstient, si in ziua aceea se va ridica acest capac care le inchide ca intr-un mormant, vor aparea toate vii inaintea noastra si ne vor da de mare rusine inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor cerului si a intregii omeniri. Asa incat trebuie sa ne curatim de aceste spurcaciuni launtrice, de acest balast de pacate. Sa ne curatim, pentru ca in imparatia lui Dumnezeu nimic necurat nu intra, asa ne spune sfantul apostol Pavel care a fost ridicat pana la al treilea cer, incat stia ce-i acolo. Mantuitorul Hristos Insusi ne spune cu foarte multa precizie acest lucru. De aceea, cat suntem inca in aceasta viata, cat avem libertatea de a ne ruga, de a cere lui Dumnezeu iertare, de a spala aceste pete de pe haina cea luminoasa a sufletului nostru, haina luminata la botezul nostru, din pruncia noastra, cat inca putem fi pe acest pamant, putem plange, putem cere iertare si ne putem cu adevarat lumina. Atunci va fi prea tarziu si nu va fi luata in seama nici una din plangerile noastre.
Pentru ca acest Canon, asa cum am spus, e o tanguire, o plangere de jale sau o marturisire, in care ne plangem faptele noastre cele rele, de la inceputurile lumii, de la Adam si Eva si pana la sfarsitul vietii noastre, cand ne vom intalni in fata dreptului Judecator cu faptele noastre, in aceasta confruntare cu noi insine. E o marturisire in acelasi timp: marturisim in acest Canon toate pacatele pe care le-am facut fiecare din noi, le recunoastem acolo. Canonul are aceasta nota specifica: „eu sunt cel pacatos”, ne recunoastem fiecare in parte vina noastra. Asa este compus acest Canon, pentru ca insusi autorul se socotea pacatos, desi era un sfant. De aceea marturisirea Canonului, cuprinsul lui ne indeamna sa ne marturisim si noi pacatele, fiecare in felul lui si in intimitatea lui, sa ne adunam gandurile, faptele, uraciunile si sa le spalam, sa le curatim, sa le aruncam din noi insine.
Se intampla ca foarte multa lume neglijeaza acest lucru, neglijeaza si se tot aduna mereu pata dupa pata, pacat dupa pacat, pe acest strat launtric al omului cel duhovnicesc din noi. Se aduna in asa masura incat, la un moment dat, ni se pare ca nu mai avem nevoie sa ne mai curatim, sa ne mai spalam. Iata, chiar astazi se plangea cineva, o biata sotie, ca sotul ei care nu se spovedise din tinerete, a murit de un atac de cord. Avea ca orice om pacatele lui, dar niciodata nu s-a spovedit si nu s-a impartasit. Mai zilele trecute, venise o batrana de 75 de ani si spunea ca [numai atunci] cand era copila, eleva de scoala primara, s-a spovedit de sila, impinsa de maica-sa la spovedanie. Atata amar de ani, atatea pacate suprapuse pe sufletul ei, pe omul cel dinlauntru! Inchipuiti-va ce coaja, ce solzi de nesimtire, ce ermetic inchis [este] acest suflet, fara legatura cu bunul Dumnezeu! Pentru ca suntem ca intr-o carcasa prin care nu mai poate respira duhul lui Dumnezeu, aerul cel duhovnicesc (…).
Canonul, chiar la inceput, are o nota foarte personala. Iata cum incepe, ca o marturisire:
„De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase, ce inceput voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum? Ci, ca un milostiv, da iertare gresalelor mele (…). Ravnind neascultarii lui Adam celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea pururea fiitoare si de desfatare, pentru pacatele mele (…). Am pierdut darurile cele dumnezeiesti daruite de Tine. Intinatu-mi-am haina trupului si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului (…). Ruptu-mi-am vesmantul cel dintai care mi l-a tesut mie Ziditorul cel dintru inceput. Pentru aceasta zac acum gol“.
Si Canonul deapana mereu asemenea tanguiri dinlauntru, cum am mai spus, cautand o respiratie, o inaltare, o luare de legatura cu prea bunul Dumnezeu.
Toate aceste spuneri ale Canonului, frati crestini, ne amintesc noua, crestinilor, de parabola fiului risipitor. Fiul risipitor, pilda vietii lui, este de fapt experienta fiecaruia dintre noi, barbat sau femeie. E un moment dat in viata noastra cand avem nevoie, parca, launtric, de aceasta libertate — asa zisa libertate: „Sa-mi fac de cap. Las sfaturile parintilor, ale profesorilor, ale cartilor bune si vreau sa simt eu aceasta libertate“. Si Dumnezeu acorda fiului risipitor care era copilul Lui, o parte din lume — sau o acorda fiecaruia dintre noi, pentru ca suntem toti liberi. Si o luam razna prin lume, prin pacate si ajungem la acea tara straina in care e foamete de cuvantul lui Dumnezeu si ne intalnim cu tot felul de pacate, cat avem niste posibilitati. Iar daca nu, foametea este asa de mare, incat nu avem nici o zdreanta pe noi, nici o roscova macar, acelea pe care le mananca animalele la care ajungem pastori. Aceasta departare de Dumnezeu pana aproape de pieirea noastra, este o experienta dorita de fiecare dintre noi la un moment dat, ca dupa aceea sa vina saturatia de rau si de mizerie si intoarcerea inapoi la casa parinteasca. Si Dumnezeu prea bunul ne asteapta si ne primeste. Ne permite aceasta ca sa ne inteleptim, sa nu mai facem si alta data aceste greseli. Si, adevarat, [cei] care se intorc din viata de pacat, traind acest amar, aceasta mizerie a pacatului, acest venin al pacatului, se gandesc cu dispret si cu ura impotriva a ceea ce au trait.
Acest sfant si mare Canon e de fapt aceasta experienta. Cei dinaintea noastra au facut aceste pacate, spune in Biblie — care este o carte foarte sincera, spune lucrurile cum au fost. Si toate au o semnificatie si un simbol pentru fiecare, in viata noastra. Ea ne arata caderile si intoarcerile [oamenilor] catre Parintele ceresc. Aceasta parabola a fiului risipitor [ne arata] experienta negativa, dupa aceea intoarcerea catre cele bune si sfinte, catre care suntem haraziti si catre care trebuie sa mergem — pentru ca acolo vom ajunge si ar fi pacat de osteneala de o viata intreaga, ca sa muncim, sa viem pentru iad, pentru intuneric, pentru foc, nu pentru lumina, bucurie si pace! Deci, despre spovedanie este vorba in acest mare si sfant Canon.
Prima spovedanie a fost la inceputul omenirii, chiar la stramosii nostri cei dintai, Adam si Eva. A avut loc in raiul din Eden, cand Dumnezeu provoaca pe Adam si pe Eva la o marturisire personala, asteptand o descriere cinstita a modului cum au pacatuit si a cauzei care i-a determinat la pacat. „Pentru ce ai facut aceasta”?, o intreaba Dumnezeu pe Eva. Femeia da vina pe sarpe. Dumnezeu il intreaba in chip deosebit pe Adam: „Nu cumva ai mancat din pomul din care ti-am poruncit sa nu mananci”? Adam ocoleste raspunsul si da vina pe insusi Dumnezeu, spunand: „Femeia pe care mi-ai dat-o sa fie impreuna cu mine, aceea mi-a dat din pom si am mancat”!
Lucru asemanator s-a intamplat si cu Cain. Dumnezeu il provoaca sa-si marturiseasca crima facuta impotriva fratelui sau Abel, insa el refuza sa raspunda direct, spunand ca nu este pazitorul fratelui sau. Asa ca de la inceputul omenirii inca e aceasta sovaiala, aceasta lipsa de raspundere pentru faptele noastre pe care ar trebui sa le marturisim sincer si deschis si sa cerem iertare pentru ele. De atunci inca oamenii bajbaie, oamenii evita sa fie sinceri cu ei insisi, dar mai ales cu aceia catre care trebuie sa dea un raspuns.
Parintele SOFIAN, Editura Bizantina, 2007, Bucuresti