Stareţul liturghisea în fiecare zi. Atunci când îl întrebai dacă a doua zi se va săvârşi Sfânta Liturghie, el răspundea întotdeauna cu aceleaşi cuvinte: „Dacă va voi Dumnezeu, voi liturghisi”. După ce se trezea, se spăla, se pieptăna şi cu paşi hotărâţi se îndrepta în tăcere către biserică şi mergând în fața uşilor împărăteşti, se închina pentru Sfânta Liturghie.Îmbrăcat cu rasa şi camilafca, înconjurat de cele cinci mici flăcări albastre ale candelelor, ca de cinci stele de pe cer, părea străveziu în semiîntunericul bisericii. La un moment dat suna clopoţelul, ca noi să pomenim pomelnicele. Avea o mulţime de nume de la diferiţi creştini, care îl ajutaseră mai mult sau mai puţin, şi pe care-i pomenea de ani de zile.
De multe ori pomeneam alături de el în Sfântul Altar. Îmbrăcat în alb – în toți aceşti ani a avut un singur veşmânt alb -, cu barba şi părul complet albe, stătea cu privirea scânteietoare pironită pe pomelnicul viilor şi morţilor, care era agăţat la Sfânta Proscomidie. În faţa lui stătea acoperit Sfântul Potir, precum şi Sfântul Disc, pe care Stareţul scotea părticelele pentru sufletele viilor şi morţilor. Puţin mai departe se afla un sfeşnic cu untdelemn, care îşi revărsa lumina lui slabă pe pomelnice, pe Sfintele Acoperâminte, pe veşmintele albe şi pe chipul de o frumuseţe deosebită, trandafiriu şi luminos al Stareţului, care părea a fi dintr-o icoană bizantină. Capul descoperit şi pleşuv al Bătrânului împrăştia lumină şi har.
Termina pomenitul şi dădea binecuvântarea pentru ceasurile trei şi şase. Apoi terminând de cădit, rostea cu glas mare: „Binecuvântată este împărăţia…”. Era un slujitor cuvios, atent, cu mişcări hotărâte, sigure şi lente. Aveai sentimentul că venea dintr-un trecut îndepărtat, plin de sfinţenie, şi îşi continua călătoria către un viitor nesfârşit.
Vocea lui vibrantă, înceată, dulce, venind parcă de undeva de departe, din străfundurile unui suflet imaterial, era o mărturie a prezenţei cuvântului lui Dumnezeu. În tinereţea lui a învăţat de la bătrânul Iosif cum trebuie să cânte la Sfânta Liturghie. Bătrânul Iosif nu lăsa pe nimeni altul să săvârşească Sfânta Liturghie la chilia sa, pentru că se bucura atât de mult de atmosfera care se crea atunci când slujea Părintele Efrem încât spunea: „Nu cred să se săvârşească Sfânta Liturghie în alt loc din Sfântul Munte mai bine decât aici”. Fiind cu desăvârşire concentrat asupra celor săvârşite, nu a făcut nici cea mai mică greşală în atâţia ani cât l-am urmărit. Iar atunci când slujeam Sfânta Liturghie, adesea printr-o ridicare bruscă a privirii, ne atrăgea atenţia asupra a ceva ce trebuia îndreptat, niciodată nu vorbea şi nu se preocupa de rânduielile tipiconale ale Sfintei Liturghii. „Liturghisitorul trebuie să se păzească de eventualele pricini de tulburare”.
Stareţul spunea: „Pentru mine, Sfânta Liturghie este rugăciune, este cea mai importantă rugăciune”. Dar se abţinea să-şi exteriorizeze zdrobirea inimii pentru a nu fi auzit. Iar faptul de a-şi ascunde umilinţa era o lege de netrecut pentru el. În situaţii rare, când nu se putea ascunde deoarece îl năpădeau lacrimile, tăcea puţin. Atunci când liturghisea, harul rugăciunii îi încălzea trupul. Chipul i se îmbujora ca şi cum ar fi muncit din greu şi adeseori transpira. Vara, întotdeauna se schimba după Sfânta Liturghie. Iarna, cum să îndrăznim să rotim butonul de la soba cu motorină dincolo de gradaţia 1? Noi tremuram de frig, iar el se încălzea. Cauza am înţeles-o mai târziu. Când a încetat să mai slujească, ne cerea să reglăm butonul pentru căldură al sobei la o termperatură mai mare.
Odată, după ce a făcut apolisul, a ridicat privirea, care de obicei era îndreptată în jos.
– De ce mă priveşti? l-a întrebat pe fratele care îl ajuta la strană.
– Iată, aşa, i-a răspuns acela sec.
Dar de fapt încercase să se sature, să soarbă cu lăcomie acel chip înfloritor, plin de frumuseţe şi de harul lui Dumnezeu, plin de o dulce strălucire şi desăvârşită curăţie, acel chip care în primii ani, înainte de a fi pecetluit de bătrâneţe, te pătrundea cu o privire ca de vultur până la cele mai dinlăuntru ale sufletului. Mulţi credeau că este vorba de o radiografie duhovnicească. Însă nu! Privirea de vultur provenea dintr-o inimă de miel, simplă şi fără de viclenie.
La sfârşitul Sfintei Liturghii era necesară coliva pentru trisaghion. Dacă dădeai un pomelnic, mai întâi cerea numele morţilor, spunând: „Noi, cei vii, mai putem face ceva pentru noi înşine, însă cei adormiţi aşteaptă ajutor de la noi”.
Ierom. Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 131-134