O cale minunată de eliberare de stresul vrăjmaș este practicarea tăcerii. Întâi căutați liniștea exterioară: închideți radio, închideți televizorul, nu mai băgați căștile în urechi… Fugiți de TV și de internet ca surse de imagini care vă stârnesc pofte și vă sugerează nevoi care sunt, cu adevărat, false.
Harul lui Dumnezeu primează în lucrarea mântuirii, fiindcă Mântuitorul a venit Lumină celor din întuneric şi a revărsat lumina harului peste cei care stau în întuneric şi în umbra morţii şi a căutat oaia cea pierdută şi pe cea rătăcită iarăşi a chemat-o la Sine şi tainic vorbeşte în inimă şi calea mântuirii a arătat-o, iar dumnezeiescul har desăvârşeşte şi mântuieşte.
Întrebare: Necazurile sunt de neapărată trebuință pentru a ne afla inima adâncă?
Sfânta Scriptură spune să fim totdeauna pregătiţi, fiindcă nu ştii când mori. Nu te uita că eşti tânăr… Trebuie să fii aproape de Dumnezeu, să nu faci păcate, să nu fii nepăsător şi să nu zici „nu-i nimica”.
Venirea şi plecarea harului are şi un caracter izbăvitor. Vine pentru o vreme, îl curăţă pe om de o patimă, apoi pleacă. Vine din nou ca să-l cureţe de altă patimă, şi tot aşa, până când omul izbuteşte să-şi cureţe voia cu ajutorul harului dumnezeiesc şi dătător-de-viaţă. După multă luptă şi multe jertfe, vine o vreme când harul se statorniceşte, mai mult sau mai puţin, în lăuntrul inimii, şi atunci pacea domneşte netulburată. Doar linişte şi dulceaţă! Atunci sufletul devine un Thavór, se pogoară pe pământ Raiul! Împărăţia lui Dumnezeu coboară în inimă! Sfânta Treime îşi face lăcaş! Omul ajunge astfel după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!
Firea pocăinței o simte fiecare suflet rațional ca pe un fapt natural, de ajuns este să nu fie stricat complet de păcat, potrivit cu spusa „Sufletul care ajunge în adâncul răutăților disprețuiește…”. De aceea întâlnim pocăința și la cei dintâi oameni, la cei mai dinainte de lege, unde nu era rezultatul unei învățături dumnezeiești, ci un sentiment natural al sufletului rațional.
Pentru mine, a trăi în viaţa publică nu se deosebeşte de fel, de modul de a trăi în pustie. E mult mai uşor, într-un anumit sens, să fii sărac din punct de vedere material, decât să fii sărac lăuntric, decât să fii fără legături. A trăi fără legături e foarte greu, nu ajungi la acest stadiu decât progresiv, din an în an. Înveţi atunci, cu adevărat să apreciezi lucrurile la adevărata lor valoare, să-i priveşti pe ceilalţi şi să le descoperi frumuseţea luminoasă fără a voi însă să-l ai în stăpânire.
Necunoaşterea, grija şi deznădejdea stau ca un bici întreit deasupra capului oricui Îl uită şi-l leapădă pe Dumnezeu, Ziditorul său. Căci cu cât adună mai multe cunoştinţe mărunte, cu atât simte că ştie mai puţin; cu cât grămădeşte mai multă bogăţie, cu atât se simte mai sărac; cu cât caută mai multă fericire, cu atât se cufundă mai adânc în întunericul deznădejdii.
Cine-mi va da să mă odihnesc în Tine? Cine-mi va da ca sa vii în inima mea și o îmbeți, ca să uit de relele mele și ca să îmbrățișez singurul meu bun, pe Tine?
Dacă păstrezi tăcerea, să fie din iubire; dacă strigi să fie din iubire; dacă îndrepţi, îndreaptă din iubire; dacă ierţi, iartă din iubire. Rădăcina interioară să fie cea a iubirii, din această rădăcina nu poate ieşi decât bine.
Să iubești pe Dumnezeu din toată virtutea ta, ca prin toate acțiunile tale să placi Aceluia. După cum cel legat prin căsătorie se străduiește să placă soției, cu atât mai mult monahul trebuie, prin orice mijloace, să placă lui Hristos. „Cel ce păzește poruncile Lui (Hristos), rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu în el” (I Ioan 3, 24). Dumnezeu nu vrea să fie iubit prin vorbe, ci prin inimă curată și fapte bune.
1. Tragedia vremurilor noastre stă în absența aproape desăvârșită a conștiinței că există două împărății, cea vremelnică și cea veșnică. Vrem să construim Împărăția cerurilor pe pământ, respingând orice idee de înviere sau veșnicie.