În mai adâncul din tine, dincolo de toate dorinţele tale şi dincolo de nevoile care le generează, se află o altă dorinţă. Un alt Dor! Doar că, deocamdată, îl poţi sesiza doar ca pe un mare gol de care te temi şi pe care tot încerci să-l ocoleşti, să-l uiţi sau să-l umpli cu „altceva-uri”. Aşa a înflorit industria de surogate… Aşa ajung oamenii să sufere de bulimie sau de anorexie… Aşa ajung dependenţi de plăceri distrugătoare…
Nu trebuie să nu primim Duminica Sfânta Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea, pentru vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta credinţă, încât judecându-ne nevrednici de primirea marelui Har, să căutăm şi mai mult leacuri pentru rănile noastre.
Întristarea este înrudită genetic cu patima melancoliei. Simptomele întristării, în cazul melancoliei, se acutizează şi iau o formă cronică. Atunci sunt răpuse toate puterile sufletului şi, în parte, cele ale trupului. La baza melancoliei stă închipuirea incorectă a omului despre păcatele sale, despre posibilităţi şi realizări, despre relaţiile cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Credinţa mea Te vede, Doamne. Ea este lumina şi vederea departe văzătoare a ochilor mei. Ea este simţirea omniprezenţei Tale. Ea îmi trage genunchii la pământ şi îmi înalţă braţele spre Cer. Credinţa mea este legătura sufletului meu cu Tine. Ea îmi face inima să dănţuiască şi limba mea să cânte. Când rândunica se apropie, puii de rândunică se agită în cuib. Fiindcă încă de la distanţă ei simt sosirea mamei lor.
Lupta noastră se duce în fiecare zi şi în fiecare ceas. Dacă faci reproşuri fratelui său îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea. Dacă ai căzut în slava deşartă sau te înalţi deasupra fratelui, ai pierdut harul. Dacă-ţi vine un gând desfrânat şi nu-l depărtezi de îndată, sufletul tău pierde iubirea lui Dumnezeu şi îndrăzneală în rugăciune.
Luptă, copilul meu, pe cât poţi să capeţi tărie duhovnicească – nevoieşte-te în toate şi mai ales în tăcere şi lacrimi de pocăinţă. Atunci când tăcerea e practicată cu înţelegere şi păstrată cu lacrimi, este pusă piatra de temelie a monahismului, pe care se poate construi o casă trainică în care sufletul să-şi afle căldura şi mângâierea duhovnicească.
Ascultarea! Atunci când faceți ascultare, îi surpați puterea diavolului. Cel ce nu face ascultare, are viu înlăuntrul său ego-ul. Ego-ul este firea diavolului, este firea pierzării. Este începutul iadului și al nihilismului. Exista „Eu”? Nu a spus Dumnezeu: „Eu”! Priviți la Iisus, Care este adevăratul Creator și Susținător al tuturor făpturilor! Când a mărturisit despre cum au fost nimiciți demonii, a spus: „Am văzut pe satana ca un fulger cazând din cer”. Preabunule, ai spus minciuni? L-ai văzut sau l-ai ars? De vreme ce Tu l-ai ars? Nu spune: „Eu l-am ars”. Ca să nu spună: „Eu!”. Eul ni l-a lăsat nouă! Să ne fie rușine! Însuși Dumnezeu se ferește să pronunțe: „Eu!”. Lui i se cuvine, Chivernisitorul și Creatorul întregii lumi!
Nu putem ajunge la rugăciunea curată decât prin pocăinţă. Pocăindu-ne, curăţindu-ne adică de toată patima păcătoasă, devenim puţin câte puţin în stare a intra în dumnezeiasca lumină.
Aceste cuvinte, „Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29), au o mare însemnătate în viaţa noastră de zi cu zi. Noi suntem cei ce am văzut harul învierii, după cum zice una din stihiri, însă noi suntem şi aceia care trebuie să fie cercaţi ca să ni se vădească adevărata inimă.
Într-o zi, la Katunakia, un monah din vecinătate, de origine din insula Creta, a început să strige şi să-l ocărască pe nedrept pe bătrânul Efrem pentru un hotar aflat în apropierea chiliei.
Iubirea adevărată nu se stinge odată cu moartea. Cei plecați dintre noi ne văd, ne aud și nu ne uită – chiar dacă noi nu-i mai vedem, nu-i mai auzim și, uneori, îi uităm. În Biserica lui Hristos, în iubirea lui Dumnezeu, nimeni nu este cu adevărat singur.
Ne dați un cuvânt de folos?
Iertați-mă că vă spun, Dumnezeu nu dăruiește leneșilor darurile cele mari! Sfântul Paisie Aghioritul spune: „Cerem de la Dumnezeu să ne dea smerenie, credință, răbdare, rugăciune, dar Dumnezeu nu este băcan să Îi ceri să-ți dea un kilogram de zahar sau un kilogram de orez…”. Dumnezeu îți spune: „Smerește-te, fă și tu ceva, începe să te pocăiești, iar Eu îți voi da pe parcurs darurile Mele!”.
Monahismul, care naşte Sfinţi, ne provoacă şi ne invită la o atitudine eroică, la o mai mare cumpătare, la simplitate, bunăcuviinţă şi smerenie. Suntem datori să păstrăm neatins, viu şi curat duhul monahismului ortodox, cu orice preţ. Suntem chemaţi să fim ucenici întru răbdare ai Părinţilor din vechime.