De multe ori ne apropiem de Dumnezeu pentru frică. Cui să te rogi să te ajute când oamenii nu te mai pot ajuta? În faţa bolilor, în faţa necazurilor, frica, groaza ne-au adus la credinţă. Cei mai mulţi am ajuns datorită fricii. Acestea au fost ca nişte cruci pentru noi în general; ele sunt ca nişte cruci nedorite: cine-şi doreşte să trăiască în frică, în groază, în neputinţă, în durere…? Dar acestea sunt cele care ne-au adus pe noi la Dumnezeu, ori prin boli, ori prin necazuri, ori prin încercări, ori prin frică… Toate acestea ne-au adus pe noi la Dumnezeu.
Şi acum vine vorba: bine, acestea ne-au întors pe noi la Dumnezeu, dar nu mai vrem să ştim de ele! Nu mai vrem să ştim de frică, de durere, de neputinţă, de plângere! Am trăit ca prin iad aceste lucruri şi L-am descoperit pe Dumnezeu ca singura uşă de scăpare, ca singura cale. După care L-am cunoscut și altfel și nu mai stăm cu El doar de frică, nu mai stăm lângă El doar ca să nu mai păţim ceva şi ca să ne ocrotească, ci stăm lângă El pentru că ne este drag de El, pentru că L-am cunoscut, Îl ştim, pentru că nu mai vrem să fim în alt loc. Dar putem să mai folosim cumva frica, durerea, neputinţa care ne-au adus la Hristos? Au ele undeva un rost? Au! Aşa cum Crucea a fost ridicată şi este cinstită şi în casele noastre şi în sufletele noastre și este de folos mare, aşa și acestea, durerea, frica, neputinţa, care ne-au adus în Biserică sunt şi acum de mare folos, însă preschimbate, transformate; nu mai este frica animalică de moarte şi de durere, ci frica de Dumnezeu. Toate acestea trebuie să-şi schimbe chipul, dar ele trebuie să rămână ca să se păstreze vie credinţa în Hristos, ca să Îl redescoperim mereu pe Dumnezeu, tot timpul trebuie să ne întoarcem spre Crucea pe care este răstignit Hristos ca să ne tămăduim de otrava sufletească cu care ne otrăveşte diavolul, şarpele care ne muşcă.
Această întoarcere spre Cruce are ceva cu întoarcerea pe care am avut-o înainte, când eram păgâni, când eram necredincioşi, când eram neştiutori sau nepăsători. S-a schimbat, însă, înţelesul fricii, înţelesul neputinţei și al plânsului şi al durerii. Nu mai există complexe şi durere că de ce m-a făcut Dumnezeu aşa şi de ce nu altfel și nu mai plângem pentru tot felul de nimicuri, pentru că altul a reușit să ia partea mai mare și eu partea mai mică, nu mai este durere numai pentru durerea trupului, nu mai este plângere numai pentru lucrurile acestea. Frica se transfigurează, devine frică de Dumnezeu, nu mai e o frică animalică, cum aveam înainte, ci e o frică cu cutremur al inimii, că, totuşi, cum zicea un părinte, “cu Dumnezeu nu te baţi pe umăr ca şi cu un băiat”, ci El e foc arzător, înfricoşător. În bunătatea Lui şi în dragostea Lui și în frumuseţea Lui şi în măreţia Lui, dar e înfricoşător! Trebuie să avem teamă de Dumnezeu, fără această frică de Dumnezeu intrăm într-o familiaritate obraznică, care este mortală. Mortală!
Foarte puţine sunt păcatele de care Părinţii vorbesc cu atâta asprime ca de familiaritatea aceasta obraznică cu Dumnezeu, de acest fel de a fi familiar, nepăsător, de a-L lua pe Dumnezeu peste picior, a vorbi cu el la per tu. Acest lucru, pentru oamenii Duhului, pentru Sfinţii lui Dumnezeu, era începutul morţii sufleteşti. În faţa lui Dumnezeu trebuie să ne păstrăm cutremurul, frica, pentru că a ajunge la un fel de familiaritate obraznică cu Dumnezeu nu denotă decât necunoaşterea absolută a lui Dumnezeu! Nu poţi să fii cu Dumnezeu oricum. În faţa unui om deosebit, a unui om de geniu sau a unui om sfânt nu-i găseşti sfârşitul gândurilor lui, nu poţi să zici “lasă că-l cunosc eu pe ăsta..!”, nu poţi să fii ironic, pentru că îţi dai seama că e mult mai mult în omul acela, că el e mult mai presus și ai un respect și o stimă, darămite în faţa lui Dumnezeu! A fi altfel înseamnă că nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu, te-ai îndepărtat de El, te îndepărtezi de El cu paşi repezi. Si atunci trebuie să rămâi în această frică de Dumnezeu.
Iar a doua frică pe care trebuie s-o păstrăm este frica de noi înşine, mai mult decât de diavol pentru că nimeni nu ne poate face nimic decât dacă noi ne dăm legaţi în mâinile diavolului. Noi putem să ne facem cel mai mare rău, noi putem să ne lăsăm gândurile întinate, noi putem să ne înfricoşăm şi să lăsăm această înfricoşare de rău şi de diavol, noi putem să facem toate relele şi să ne dăm legaţi în mâinile diavolului. De noi trebuie să ne fie frică mai mult decât de orice şi să fim cu noi prevăzători şi atenți aşa cum am fi cu un prieten despre care ştim că este cleptoman şi hoţ şi pe care, când îl primim în viaţa noastră, stăm cu el tot timpul ca nu cumva să ne mai ia ceva. Aşa să stai cu atenţie la tine însuți şi să nu te creditezi prea mult. Să stai cu ochii aţintiţi spre tine cu frică: “Oricând sunt gata să cad! Dacă Dumnezeu mă lasă, voi cădea!” Trebuie să fiu atent la mine, să nu mă las cu uşurelul, pentru că imediat o iau pe panta greşelilor şi urâciunilor și a nepăsării şi a neștiinței.
Şi durerea trebuie să fie durerea căutării lui Dumnezeu, nu numai durerea veacului acestuia, nu numai durerile cele de acum, care se îndulcesc dacă ai durerea căutării lui Dumnezeu, durerea că nu L-ai dobândit destul, că nu-L iubeşti destul și nu faci poruncile lui Dumnezeu. Durerea să fie pentru Dumnezeu şi pentru aproapele și pentru durerea lui. Şi toate acestea pe care le auziţi toată ziua mărturisite de Părinţi: căutaţi pocăinţa, căutaţi lacrimile, căutaţi durerea inimii – acestea sunt Crucea la care noi trebuie să ne întoarcem totdeauna pentru a-L dobândi pe Dumnezeu, aceasta este calea Crucii, pe care ne-a învăţat Dumnezeu s-o luăm încă dinainte de a şti noi şi de a înţelege ceva, că tot prin ea am venit la Dumnezeu.
Asta a fost Crucea care ne-a adus la Dumnezeu: durerea, suferinţa, lacrimile, singurătatea, neputinţa, acestea ne-au adus la Dumnezeu şi acestea rămân căi de a-L cunoaște pe Dumnezeu şi de a-I cunoaşte puterea şi lucrarea în continuare. Nu sunt lepădate aceste căi, n-au fost doar o vreme şi acum nu sunt, ci au acum alt înţeles şi altă valoare şi sunt transfigurate, dar trebuie neîncetat să ne întoarcem spre ele, spre lacrima pentru durerea aproapelui, la plânsul despre care Mântuitorul spune Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia – plânsul după Dumnezeu, neîncetat să ne întoarcem la durerea inimii, la plânsul după Dumnezeu şi la ceea ce puteam să facem şi n-am făcut, deşi ştiam că trebuie să facem şi la toate celelalte de care v-am spus şi care redobândesc şi recapătă şi asta înseamnă ridicarea Crucii în inima noastră…
Părintele Ciprian Negreanu