Simptomul care ne chinuie este de cele mai multe ori chiar ceea ce într-adevăr ni se întâmplă. Este un adevăr pe care trebuie să-l ascultăm, și nu să-l cenzurăm încă o dată. Este o realitate care ne vorbeşte, care vrea să ne transmită ceva. Să nu ne grăbim să o excludem din viaţa noastră. Să așteptăm cu răbdare și să ascultăm ce vrea să ne spună.
Simptomul constituie adevărul nostru personal căruia nu i-am dat dreptul să se exprime, să spună ce vrea, să simtă ceea ce avea nevoie.
Aşa că se „răzbună” pe noi, – luând forma acestor manifestări somatice sau psihice, pentru a ne spune toate cele pe care le-am respins brutal, pe care nu le-am articulat în cuvânt, cărora le-am respins solicitările învinovățindu-le.
De aceea, să nu ne mâniem, să nu deznădăjduim, să nu ne tulburăm atunci când Cerul rămâne închis, când credem că nu răspunde cererilor noastre. Să înţelegem că adeseori Dumnezeu vorbeşte înăuntrul tăcerii. Grai este şi acesta şi e chiar dumnezeiesc. Ştie Acela de ce nu ne ia ispita, încercarea, chinul şi durerea, de ce nu vrea să pună capăt acestor [mecanisme] psihice și somatice, poate cele mai autentice, care au loc înăuntrul nostru.
Dumnezeu cunoaşte că foloasele sufleteşti şi duhovniceşti sunt mai mari şi mai substanţiale în acest fel decât spulberând simptomele într-un mod minunat. Da, poate părea dur, dar este o atitudine iubitoare. Probabil că nu am înţeles că de multe ori simptomul în sine este o mare minune. Şi minunea nu este o închipuire, ci o ocazie şi o propunere de a intra în Celălalt chip al existenţei şi vieţii. Să gustăm posibilitatea de a exista înăuntrul perspectivei lui Dumnezeu. În fiecare minune Dumnezeu ne atrage privirea către Celălalt chip al vieţii, cum spune și Stelios Ramfos [Scriitor și filosof grec, născut în 1939].
Tăcerea lui Dumnezeu faţă de încercările noastre nu este indiferenţă, ci chemare la pocăinţă, la schimbare şi schimbări, la conştientizarea a ceea ce am pierdut, a ceea ce am părăsit, ceea ce am respins, ceea ce în mod fals am negat, ceea ce am acoperit şi am uitat în subsolurile sufletului, iar acela s-a sălbăticit, s-a făcut fiară, s-a făcut umbră ce ne întunecă orizontul.
Și dacă înțelegem ce ne spun simptomele şi luăm hotărârea de a intra în cămările întunecate ale vieţii noastre interioare, să nu intrăm niciodată singuri în acest tunel extrem de întunecat al sufletului. Să luăm alături de noi, ca protector, numele lui Hristos, şi așa să ascultăm acest glas răsunător.
Pr. Haralambos Papadopoulos, Calea spre tine însuți, Editura Sophia, 2018