
Sfinții eliberați de limitele trupești și de dependența biologică, continuă a se afla printre noi, însoțindu-ne pașii prin viață.


Sfinții eliberați de limitele trupești și de dependența biologică, continuă a se afla printre noi, însoțindu-ne pașii prin viață.

Omul gândește, chiar mai mult decât respiră. La o singură inspirație pot apărea zeci de gânduri, fără ca măcar să le conștientizăm. Și totuși, rareori ne oprim să ne dăm seama cât de mult ne definesc ele. Gândurile ne modelează caracterul, ne conturează chipul lăuntric și dau formă identității noastre. Nu întâmplător se spune că omul este ceea ce gândește.

Este cu adevărat trist faptul că marea comoară pe care am primit-o de la Sfântul Botez, adică înfierea (de către Dumnezeu) și pe care am dobândit-o de la Apostoli, o nesocotim. Si de aceea, cu ușurință lenevim, cu ușurință devenim nepăsători, cu ușurință disprețuim, și într-un cuvânt, cu ușurință cădem. Fericit este acela care a primit harul și a murit cu el! Mai fericit este acela care a trăit, l-a sporit, l-a înmulțit și apoi a adormit!

Dacă Sfintele Taine sunt așa de uimitoare, de înfricoșătoare, de înalte, de departe de noi, așa de neatins și de nepătruns, atunci mai putem noi să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Domnului? Noi, ăștia nevrednici, care ne socotim nevrednici și care oricum suntem nevrednici; oricum, suntem mai prejos de Taine. Răspunsul ni-L dă Domnul Hristos, care ne-a dat Tainele. El n-a dat Tainele pentru îngeri, ci pentru oameni.


Stareţul a mai spus: „Un frate l-a întrebat pe altul: «Cine te-a învăţat rugăciunea lui Iisus?». Acela a răspuns: «Diavolii». «Dar cum se poate?». «Da, ei mă tulbură, cu cugete păcătoase, iar eu fac, tot fac rugăciunea lui Iisus şi aşa m-am obişnuit»”. „Iar când încep să te răscolească, roagă-te aşa: «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!»”.

Din punctul de vedere al deplinei noastre responsabilităţi cred că filosofii existenţialişti au dreptate. Scuza „împrejurările mi-au fost potrivnice” nu e invocată decît de cei slabi şi nehotărîţi. Pentru o personalitate puternică – dintre acelea cărora Alain le spunea firi de crocodil: Goethe, Descartes, Stendhal, Spinoza – împrejurările sunt mai curînd ceea ce istoricul Arnold Toynbee numeşte „chalenge”, o provocare, un imbold.



Maică, cum putem ajuta oamenii aflaţi în prag de disperare, dacă aceştia nu prea cred în Dumnezeu?

Nemărginită și nemângâiată ar fi fost durerea noastră pentru apropiații noștri care mor, dacă Domnul nu ne-ar fi dat viața veșnică. Viața noastră ar fi lipsită de sens dacă s-ar sfârși la moarte. Ce folos ar fi atunci din virtute și fapte bune? Atunci ar avea dreptate cei care spun: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri!”. Dar omul a fost făcut pentru nemurire, iar prin învierea Sa, Hristos a deschis porțile Împărăției Cerurilor, ale fericirii veșnice, celor care au crezut în El și au trăit în dreptate.

Aşadar, de ce Dumnezeu cere mulţumire de la oameni şi de ce oamenii Îi aduc mulţumire lui Dumnezeu? Din iubire. Mulţumirile oamenilor nu-L fac pe Dumnezeu nici mai slăvit, nici mai puternic, nici mai bogat ori mai viu, ci oamenii sporesc în toate acestea. Recunoştinţa oamenilor nu-I adaugă lui Dumnezeu nici pace, nici bucurie, ci lor înşişi le adaugă cu îmbelşugare. A mulţumi lui Dumnezeu nu-I schimbă Lui nici starea, nici fiinţa, ci omului i-o schimbă din temelie.

— Părinte, uneori am o dorinţă şi Dumnezeu mi-o îndeplineşte fără să i-o cer. Oare, cum se face asta?

Scrieţi că iubiţi copiii din pricina minunatei lor recunoştinţe, care la cei mai în vârstă este tocită bine. Daţi exemple. Voi da şi eu măcar unul. Isidor, Mitropolitul Petrogradului, povestea deseori cum în copilăria sa era nevoit să umble desculţ. Un om pe numele de Petru s-a milostivit de el şi i-a cumpărat opinci din scoarţă de tei, care preţuiau cinci copeici. Această mică binefacere s-a întipărit atât de adânc în mintea lui Isidor, încât după cincizeci de ani, ca preot şi episcop, îl pomenea mereu pe binefăcătorul său, Petru.

Cândva, un creștin, în timp ce săpa cu mulți alții într-o carieră de piatră, o stâncă s-a prăbușit și a strivit mulți muncitori. Femeia unuia dintre aceștia, doamna Arghiro, considerându-l mort deja pe soțul ei, a dat unui preot tot ceea ce putuse din strictul ei necesar spre a face 40 de Sfinte Liturghii pentru odihna sufletului lui. Pentru scopul acesta dădea în fiecare zi o prescură, o sticluță cu vin și o lumânare mare. Când preotul a ajuns la 20 Sfinte Liturghii, diavolul a început să fie invidios pe evlavia femeii. I s-a aratat acesteia și i-a spus că preotul a plecat pentru o treabă de-a sa urgentă. Nu mai avea rost să-i trimită prescură. Îi va trimite în altă zi, zise diavolul. Această ispită i-a adus-o de trei ori pe durata celor 40 de Sfinte Liturghii.

Este de mare însemnătate să înțelegem că Dumnezeu nu este ceea ce credem de obicei. El are un alt chip, însă nu unul străin – ca fiind cineva străin –, nu unul îndepărtat – ca fiind cineva îndepărtat –, ci un chip care Îl deosebește de noi.

Poate una dintre cele mai intens dezbătute și mai prost înțelese Taine este Spovedania. Să zăbovim puțin pentru a descifra acest mister.