Oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata Sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului. (Matei 5, 22)
Acum, deci, lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. (Coloseni 3, 8)
Mânia este simţirea în inimă a unei dureri născute dintr-o supărare pricinuită de altcineva, cu fapta ori cu vorba.
Mânia este o patimă chinuitoare şi cumplită, care nu poate să rămână tăinuită. Celelalte patimi sunt lesne de ascuns, însă mânia nu poate fi ascunsă, deoarece inima plină de mânie, asemenea unui cazan ce clocoteşte, dă felurite semne, ce se vădesc prin feluritele mădulare. De mânie, ochii se înroşesc şi scapără precum scânteile; vinele se încordează, sprâncenele şi perii capului se zbârlesc; dinţii scrâşnesc, gura face spume, capul se mişcă încoace şi încolo; faţa se întunecă.
De mânie strângem şi trosnim din pumni, batem cu picioarele în pământ, ne lovim în piept, ne smulgem părul şi ne sfâşiem veşmintele; cel plin de mânie ţipă, strigă, urlă, plânge, se tânguieşte, huleşte şi rosteşte adeseori cuvinte de care mai apoi îi pare rău; într-un cuvânt, omul se schimbă cu totul la mânie, făcându-se asemenea unui îndrăcit. Dacă aşa de hâde sunt semnele din afară ale mâniei, dacă ea urâţeşte în aşa hal trupul, ce urâciune este atunci în inima ce răspândeşte o duhoare atât de grea? Cât de josnic şi urât este sufletul celui mânios, cât de nesuferit apare el înaintea ochilor lui Dumnezeu, de vreme ce sunt aşa de nesuferite numai semnele mâniei care se arată înaintea noastră, care purtăm în noi înşine acelaşi rău? Urâta stare a acelui sărman suflet nu poate fi zugrăvită în cuvinte.
Putem vedea aceasta nu numai la oamenii mari, ci şi la copiii mici şi la prunc, cum ţipă, se aprind, întorc spatele tuturor, până ce li se potoleşte mânia! De aici se poate vedea cu ce otravă puternică a adăpat diavolul sufletul omenesc, ce mare rău se ascunde înăuntrul nostru, lucru pe care nu îl putem deplânge îndeajuns. Aceasta ne învaţă să suspinăm şi să ne rugăm neîncetat lui Dumnezeu să îndrepteze şi să înnoiască inima noastră atât de grozav stricată: „Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele” (Psalmii 50,11). Iar atunci când inima se va îndrepta şi va fi bună, vor fi bune şi roadele ei, adică faptele, cuvintele şi gândurile.
Atunci când este îndelung păstrată şi hrănită în inimă, mânia se preface în răutate şi ranchiună. Ca atare, ni s-a poruncit să o tăiem degrabă, până nu creşte la măsura urii şi răutăţii, adăugându-se astfel la rău un rău şi mai mare. „Soarele să nu apună peste mânia voastră. Nici nu daţi loc diavolului”, spune apostolul (Efeseni 4,26-27), căci la fel ca pojarul ce nu se stinge până ce nu mistuie multe case, şi mânia, de nu va fi tăiată grabnic, va face multe rele şi va pricinui multe nenorociri. De aceea, potrivit îndemnului apostolic, trebuie să alungăm mânia din inimă îndată ce scoate capul, ca nu cumva, prinzând putere, să ne vatăme şi să ne piardă atât pe noi, cei ce ne mâniem, cât şi pe cei asupra cărora revărsăm mânia.
Atât mânia, cât şi răutatea se nasc dintr-o nemărginită iubire de sine, deoarece iubitorul de sine în toate caută folosul, slava şi lauda sa, iar dacă vede în ceva o piedică în calea hotărârii şi dorinţei sale, se tulbură, se întristează şi se mânie pe cel ce i se pune în cale; drept aceea se şi străduieşte să îşi împlinească mânia cu fapta, adică să se răzbune, lucru care este propriu răutăţii.
Răutatea se înfăptuieşte în diferite chipuri:
1) Prin uciderea celui asupra căruia este îndreptată. Astfel, Cain s-a sculat, împins de pizmă şi de răutate, asupra nevinovatului Abel, şi l-a ucis pe fratele său bun (Facerea 4, 8).
2) Prin bătaie, otrăvire, răpirea sănătăţii, a avutului, vătămarea dobitoacelor şi în multe alte chipuri.
3) Prin urârea şi prigonirea prietenilor aceluia împotriva căruia este îndreptată răutatea. Căci urătorul, de nu poate să îl vatăme pe cel urât, îi prigoneşte şi asupreşte pe prietenii şi apropiaţii aceluia. Astfel, satana, înverşunându-se împotriva lui Hristos şi urându-L, prigoneşte şi asupreşte pe creştini, care sunt robii Lui, care II iubesc şi sunt iubiţi de Dânsul.
4) Prin defăimare şi clevetire. Aşa se întâmplă că mulţi pătimesc fără de vină huliri şi clevetiri grele, lucruri de care sunt pline atât istoriile bisericeşti, cât şi cele lumeşti.
5) Mulţi au inima plină de o asemenea răutate, încât, împlinind-o cu fapta, se mai şi laudă. Mare nebunie este să te lauzi cu un lucru care ar trebui deplâns! Unii ca aceştia au vătămat pe aproapele lor, au călcat sfânta şi veşnica lege a lui Dumnezeu, au mâniat pe Dumnezeu, Marele şi înfricoşătorul Atotţiitor, s-au predat satanei şi s-au supus osândei veşnice – iar ei se laudă cu fapta lor nelegiuită!…
Iată cum întunecă răutatea ochii sufletului, încât sărmanul om nu îşi vede pierzania vădită. El păcătuieşte astfel îndoit – păcătuieşte şi se laudă cu păcatul’. I-am arătat eu, să mă cunoască cine sunt! Adevărat, acela te cunoaşte, cunoaşte şi răutatea ta, cunoaşte şi că l-ai vătămat; dar tu te cunoşti pe tine însuţi ? Ştii unde eşti şi în ce stare te afli ? Ştii că te-ai vătămat mai mult pe tine însuţi decât pe el? Tu i-ai vătămat lui trupul, iar ţie ţi-ai vătămat sufletul. Din pricina clevetirii tale, de el se scârbesc oamenii şi îl osândesc, dar pe tine te osândeşte Dumnezeu. Tu l-ai supus pe el defăimării şi prihănirii vremelnice, dar pe tine însuţi, osândei veşnice.
Ascultă ce îţi cântă Psalmistul: „Ce te făleşti întru răutate, puternice ?” (Psalmii 51,1), şi bagă de seamă ce adaugă mai departe: „Pentru aceasta Dumnezeu te va doborî până în sfârşit, te va smulge şi te va muta din locaşul tău şi rădăcina ta din pământul celor vii” (Psalmii 51,4). Drept aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Atunci când ne sculăm cu răutate şi viclenie asupra altora, ascuţim sabia chiar împotriva noastră, pricinuindu-ne răni mult mai mari decât acelora” (Omilia a cincizeci şi una la Ioan).
6) Din răutate, mulţi ajung la o asemenea nebunie şi orbire încât vor mai bine să se piardă pe sine decât să lepede răzbunarea: „O să pier, dar am să i-o fac!…” Ce te întărâţi şi te înfierbânţi, făptură orbită şi ticăloasă? Vrei să te pierzi pe tine însuţi, numai să îl poţi pierde şi pe fratele tău, pentru care a murit Hristos, Fiul lui Dumnezeu?
Cercetează-te: care şi al cui duh lucrează în tine? Oare nu acela care s-a pierdut pe sine i-a pierdut pe protopărinţii noştri şi pe noi dimpreună cu dânşii? El suflă pururea cu răutate spre pieirea noastră. Hristos voieşte să te mântuiască şi pe tine, şi pe aproapele tău; iar tu vrei să îl pierzi pe el şi să te pierzi şi pe tine însuţi. Dar ia aminte împotriva cui te scoli tu şi te înarmezi, căci El zice: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea” (Matei 12, 30).
Prin pierzania ta cauţi pierzania aproapelui şi ca atare nu eşti cu Hristos, ci împotriva Lui, Care până într-atâta voieşte să te mântuiască şi pe tine, şi pe aproapele tău, că şi sângele şi l-a vărsat pentru aceasta; iar prin acest fapt arăţi că eşti de un cuget cu duhul cel rău, care în tot chipul voieşte să te tragă spre pieire pe tine, pe aproapele tău şi pe toţi oamenii. De fapt, se pare că eşti mai amarnic decât demonul, căci demonul nu se scoală asupra altui demon, ci toţi demonii se oştesc doar împotriva omului, pe care caută să îl piardă, iar tu te scoli asupra unui om asemenea ţie şi vrei să îl pierzi pe fratele tău, care recunoaşte acelaşi Făcător şi Domn ca şi tine, are aceeaşi fire ca şi tine, a fost răscumpărat de sub puterea diavolului şi a iadului de către acelaşi Răscumpărător care te-a răscumpărat şi pe tine – Iisus Hristos -, a fost
spălat în aceeaşi baie a botezului ca şi tine, a fost chemat la aceeaşi viaţă veşnică la care ai fost chemat şi tu. Totuşi, ţipi, cuprins de focul mâniei tale: „De-ar fi să pier, şi tot am să-i arăt eu!…”
Adevărat, pe tine însuţi ai să te pierzi, dacă ţii cu tot dinadinsul, dar pe aproapele tău nu, dacă trăieşte întru harul şi ajutorul Celui Preaînalt. Oare tu nu ştii ce pierzanie este aceea pe care o doreşti pentru tine şi pentru aproapele tău? Apropie-ţi mâna de foc şi ai să cunoşti, în parte, ce este pierzania. Dacă nu suferi un foc mic ca acesta, cum vei suferi focul cel veşnic, care arde, însă nu luminează; care frige, dar nu mistuie; care chinuie, însă nu omoară? Cei plini de răutate, de nu se vor pocăi, ca fierul vor fi încinşi de acest foc, chinuindu-se şi dinlăuntru, şi din afară, fără sfârşit. Dar cel orbit de răutate nu vede aceasta, ci ţipă întru întărâtarea sa: „De-ar fi să pier, dar n-am să-l las!” O, răutate, fiică a diavolului, cum orbeşti pe sărmanul om! Pe sine însuşi ar vrea să se piardă cel plin de răutate, numai să piară şi aproapele său.
Nu poate fi nebunie mai mare decât a căuta să îl pierzi pe aproapele pierzându-te pe tine însuţi. Mulţi dintre aceşti oameni se înfrânează de la peşte, lapte, ouă, carne, ceea ce Dumnezeu nu a poruncit, ci a îngăduit a se întrebuinţa cu mulţumită şi rugăciune; dar vor să îi înghită de vii pe oamenii lui Dumnezeu! Mulţi ţin post negru miercurea şi vinerea, dar nu vor să postească de răutate nici măcar un minut, lucru pentru care Dumnezeu ameninţă cu chinurile veşnice. Iată ce rău mare şi înfricoşat este răutatea!
Iată în ce chip jalnic robeşte inima şi orbeşte mintea răutatea! Şi este un păcat propriu diavolului, care a pierit el însuşi şi încearcă să îi atragă şi pe ceilalţi spre aceeaşi pieire.
Dat fiind că la cei plini de răutate otrava aceasta este ascunsă în inimă, iar ei împletesc în chip tainic felurite uneltiri împotriva celor urâţi de ei, socotind să îşi înfăptuiască răutatea ba printr-un mijloc, ba prin altul, ba printr-un al treilea, este cu neputinţă a te păzi de ei. Sufletului cucernic îi mai rămâne o singură scăpare: sfânta rugăciune, răbdarea, nezdruncinata nădejde în Purtătorul de grijă, Dumnezeu, înaintea Căruia nimic nu va rămâne tăinuit şi Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale.
Oamenii stăpâniţi de răutate, de cred că este Dumnezeu şi va răsplăti fiecăruia după faptele sale, se cade să lepede răutatea şi să ierte aproapelui, după cuvântul
lui Hristos: „Iertaţi, şi vi se va ierta”, şi să ia aminte la spusele lui Sirah: „Cel care se răzbună, de la Domnul va afla pedeapsă şi păcatele lui le va ţine minte. Iartă nedreptatea aproapelui tău şi, atunci când te vei ruga tu, ţi se vor ierta păcatele. Omul care ţine mânie asupra omului, cum poate să ceară de la Dumnezeu vindecare? De omul cel asemenea lui nu-i este milă şi pentru păcatele sale se roagă. El fiind trup, ţine mânie, şi cine va curăţi păcatele lui? Adu-ţi aminte de cele mai de pe urmă, de stricăciune şi de moarte şi te păzeşte de vrajbă şi rămâi întru porunci.
Adu-ţi aminte de porunci şi de aşezământul de lege al Celui Preaînalt şi nu te mânia pe aproapele” (Isus Sirah 28, 1-7), căci nimic nu îl pierde pe om mai abitir decât răutatea. Se mai întâmplă ca cei plini de răutate să cadă pe neaşteptate în groapa pe care o sapă aproapelui, aflându-şi pieirea mai înainte de vreme. Şi astfel se împlineşte cu unii ca aceştia cuvântul Psalmistului: „Groapă a săpat şi a adâncit-o şi va cădea în groapa pe care a făcut-o. Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui şi pe creştetul lui silnicia lui să se coboare” (Psalmii, 15-16).
.
Sfântul Tihon de Zadonsk, Despre păcate. Despre adevăratul creştinism, Editura Sophia