Spune Sfântul Grigore Teologul: „iubirea literei este un acoperământ al lipsei de evlavie”. Adică toți cei preocupați în special de reguli exterioare mărturisesc un lucru: că ei nu au nicio lucrare interioară.
Zdrobirea inimii presupune simplitate dar mai ales sinceritate. Omul viclean nu poate ajunge la zdrobirea inimii. Pentru a ajunge la zdrobirea inimii trebuie să abandonăm orice autojustificare. Nu, nu trebuie să-l imităm pe Adam, trebuie să ne recunoaștem greșelile. Dar nu atât vederea păcatelor proprii provoacă zdrobirea inimii cât vederea sau mai degrabă simțirea bunătății uriașe a Creatorului. Bunătatea lui Dumnezeu se contabilizează cu creierul dar se simte cu inima. Simțirea bunătății lui Dumnezeu duce la zdrobirea inimii.
Unii zic cam așa: Cu ce-am greșit eu Doamne de pățesc așa? Se tânguiesc cu plânsul care sugerează că Dumnezeu ar fi nedrept, că n-a știut să aprecieze niște persoane atât de pline de calități. Un diavol cântă la vioară o melodie tristă zugrăvind un film în care tu ești eroul principal, un om bun, nedreptățit de ceilalți care refuză să-ți dea slava și eventual averea pe care diavolul spune în creierul tău că le meriți. Si repetă ideea: cu ce-ai greșit de ai o soartă așa de amară? Dar tu nu face așa, recunoaște că ai greșit și tu față de Dumnezeu și înmiit mai mult decât alții față de tine, și totuși Dumnezeu îți dă multe, multe daruri.
Plânsul că L-am supărat pe Dumnezeu a ajuns ceva foarte greu. Dimpotrivă plânsul că Dumnezeu ne-a supărat îl vedem foarte des.
Aproape întreaga cultură dramatică: literatură, poezie, muzică, teatru și film pregătește omul pentru plânsul greșit: plânsul fără Dumnezeu (dacă nu chiar plânsul împotriva lui Dumnezeu). Omul plânge că i s-a rănit orgoliul, ca un diavol căzut, că nu i s-au împlinit dorințele, de multe ori păcatele. Plânge împreună cu diavolii, intrând într-o stare bolnăvicioasă, plângându-și de milă și întunecându-se la suflet. Dar nu acesta este plânsul, nu, nu acesta! Cea de-a doua Fericire pare închisă omenirii.
Întreaga cultură, când e vorba de plâns, pune pe oameni pe un drum greșit, îi învață să-și plângă de milă, diavolul rulând un film și punând o muzică specifică care cufundă pe om în bezna tristeții deznădăjduite. Starea de iritare, întunecare, deprimare și nemulțumire urmează plânsului greșit care alungă harul Duhului Sfânt. Cultura însăși urmărește formarea și prezentarea unor personalități puternice dar nu smerite și astfel totul este pus pe o cale greșită.
Dar tu nu face așa. Dacă ești insultat, umilit și trecut cu vederea să zici că așa ai făcut și tu: L-ai insultat, L-ai lăsat pe ultimul loc pe Dumnezeu, de nenumărate ori și ai pus înainte mâncare și băutura, distracțiile și treburile tale. L-ai trecut cu vederea pe Dumnezeu cu mult mai mult decât te-au lăsat alții pe tine la coadă.
Dacă explici cuiva ceva și nu vrea să te asculte să zici așa: „Si Dumnezeu îmi tot explică ce trebuie să fac (prin preoți, Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinti) și eu nu vreau să ascult și mă încăpățânez a merge pe calea cea largă încă mai mult decât aceștia.
Dacă ești bolnav de ceva, să zici că așa ești și tu: o bubă rea și un cancer în trupul Bisericii. Nu-ți îndeplinești cum trebuie funcția rânduită, te revolți, aduni numai pentru tine, faci rău celor din jurul tău precum cancerul și infecția.
Dacă te părăsesc toți, să plângi așa: „Doamne, așa Te-am părăsit și eu de nenumărate ori și înmiit mai mult decât aceștia am fost nerecunoscător aproape toată viața mea”. Si așa, orice necaz să încerci să-l vezi în legătură cu datoriile tale neîmplinite față de Dumnezeu și față de aproapele.
Însă, zdrobirea inimii nu are numai aceste gânduri! Zdrobirea inimii este mai mult o durere a inimii. Inima strigă cuvintele rugăciunii, se zdrobește, nu creierul. Dacă aceste gânduri se transformă într-un sentiment, inima învie, se luminează, nu se simte împovărată de aceste gânduri decât dacă mintea încă este în creier.
Atunci când mintea este în inimă aproape orice cuvânt despre adevărurile credinței provoacă un ecou în inima omului. Chiar și numai rostirea unui singur cuvânt poate avea un ecou adânc, deosebit de bogat, în inima omului. Cuvintele sunt rostite în timp, dar ecoul se aude din veșnicie. Inima se face ecoul veșniciei.
Sursa: Ieromonahul Spiridon, Zdrobirea inimii, calea către Împărătia lui Dumnezeu, Ed. Cartea Ortodoxă, 2019