„Diferenţa între dragostea psihologică şi cea duhovnicească stă în următoarele: cel care are comuniunea adevărată cu duhovnicul său are nevoie de el, dar nu se scufundă în lipsa acestuia.
Lipsa duhovnicului se împlineşte cu rugăciune. Când omul se afundă, atunci arată că există o problemă. În situaţiile acestea, noi, duhovnicii, nu trebuie să ignorăm persoana respectivă, ci să ne acordăm mai mult timp pentru a o vedea, pentru a ne preocupa împreună de teme duhovniceşti.”
Trăim pe pământ și nu-L vedem pe Dumnezeu și nu-L putem vedea. Dar dacă Duhul Sfânt vine în sufletul nostru, atunci Îl vedem pe Dumnezeu așa cum L-a văzut Sfântul Arhidiacon Ștefan. Prin Duhul Sfânt, sufletul și mintea recunosc îndată că acesta este Domnul. Așa a recunoscut prin Duhul Sfânt Sfântul Simeon pe Domnul în micul prunc [adus la templu]; tot așa a recunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt și Sfântul Ioan Botezătorul și a trimis poporul la El.
Acest loc al nostru îşi are şi el propriul său colţişor de rai. Este tocmai această sfântă biserică. Deoarece fiecare sfântă biserică este, de asemenea, o bucăţică de cer pe pământ.
Dar ce poate să ne sfințească neîncetat? Așa cum strămoșii nu au pierdut relația lor cu Dumnezeu, așa nici noi nu o pierdem. Fiindcă Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul dumnezeirii, ne-a dat adică Chipul Lui de neșters și a dăruit firii noastre caracterul sfințeniei, al dumnezeirii, primul lucru care poate să ne sfințească este amintirea că fiecare dintre noi suntem chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu acolo este și Dumnezeu cel mai înainte de veci.
Iubite și adânc cinstite părinte Gheorghe!
Tema cuvântului meu este viața duhovnicească, ori, dacă socotiți mai potrivit să spunem, povățuirea duhovnicească sau purtarea de grijă față de suflete.
În ceea ce priveşte deasa Împărtăşanie, consider că întotdeauna trebuie să păstrăm calea de mijloc: nici o îndepărtare foarte mare de Sfânta Împărtăşanie, foarte rar, dar nici foarte des, atunci când nu suntem în stare şi cu vrednicia de a ne împărtăşi. Duhovnicul este cel care rânduieşte acest aspect.
Noi să fim așa cum ne-a gândit şi ne dorește Creatorul. Și putem fi așa numai dacă-L primim și-L lăsăm să lucreze în toate cele ale noastre: în oboseală, în furie, în dezamăgiri, în frici, în pofte, în bucurii și realizări…
De cele mai multe ori, rugăciunea noastră nu are destulă însufleţire, destulă convingere, destulă credinţă tocmai pentru că deznădejdea noastră nu este destul de adâncă, îl vrem pe Dumnezeu împreună cu atât de multe alte lucruri pe care le avem, dorim ajutorul Lui dar în acelaşi timp încercăm să obţinem ajutor de oriunde putem, şi-L ţinem pe Dumnezeu în rezervă, aşa, pentru orice eventualitate, poate pentru ceasul ultimei noastre încercări.
Cei mai mulți dintre noi suntem într-o stare de continuă cârteală, smiorcăială, murmură: „De ce asta? De ce cealaltă? Viața mea e numai un chin. Nu am avut și eu o zi bună. Unul nu mă iubește celălat nu mă înțelege. Nimic nu merge bine…” Vedem oameni cu multe necazuri, lucrul acesta ne sufocă…
Sfinţii Părinţi, pe de o parte, osândesc suficienţa de sine în viaţa duhovnicească, iar, pe de alta, atrag atenţia asupra faptului că este trebuinţă de deznădejdea cea după Dumnezeu, care pune laolaltă simţământul deznădejdii izvorât din cunoaşterea de sine şi cel al unei mari nădejdi în Dumnezeu. Dau, însă, o mare însemnătate virtuţii bărbăţiei duhovniceşti.
– Toată lumea se poate ruga cu Rugăciunea lui Iisus? Care e deosebirea dintre rugăciunea oamenilor din lume şi cea a marilor isihaşti?
Ne dorim un Dumnezeu simplu, ascultător față de cererile noastre, un fel de Dumnezeu de buzunar, pe care să-l scoatem doar atunci când avem nevoie de El, ca pe un ajutor rapid în fața problemelor noastre.
Probabil că atunci când auziți despre porunci vă gândiți la posturi, abstinență, câteva îndatoriri creștine. Sufletul devine vioi nu doar prin post și asceză, dar și prin curățirea gândurilor.
Cine-mi va da să mă odihnesc în Tine? Cine-mi va da ca sa vii în inima mea şi o îmbeţi, ca să uit de relele mele şi ca să îmbrăţişez singurul meu bun, pe Tine?