Ţelul cel mai înalt al omului – a deveni purtător al dumnezeieştii vieţi fără de început şi fără de sfârşit – presupune o deplină libertate. Însă viaţa zilnică ne arată că, din lipsă de cunoaştere şi de înţelegere, lumea trăieşte o nesfârşită tragedie.
Cine are putere sufletească este mai tare decât ispitele, însă față de mulți oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asuprește un gând? Sunt oameni care sunt îngrijorați mereu ce va fi mâine sau aud de tot felul de înarmări, că este amenințată pacea lumii, se gândesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noștri, au o zdroabă sufletească de felul acesta.
Cu siguranţă că cea mai grea lecţie pentru noi, oamenii, în această viaţă, este împăcarea cu realitatea. Insă aceasta reprezintă concomitent şi elementul cel mai necesar pentru succesul, fericirea şi mântuirea noastră.
Mai există o relatare în Pateric în care mireanul este numit, iar monahul nu, însă aici imaginea sfinţeniei laice este mai puţin pozitivă. Doi părinţi ai deşertului voiau să ştie la ce “măsură” au ajuns şi li s-a răspuns că încă nu ajunseseră la măsura unui mirean numit Euharist. Acesta era un păstor căsătorit. Fiind întrebat despre viaţa lui, el spuse părinţilor că întotdeauna îşi împarte câştigul în trei părţi: una pentru săraci, una pentru primirea de străini şi a treia parte pentru cele de trebuinţă casei lui.
Închipuiţi-vă un vapor falnic izbindu-se de o stâncă în mijlocul oceanului şi începând să se scufunde. Ce vor face cei de pe punte? Unul se apucă de catarg şi caută să se ţină la suprafaţă; altul se agaţă de un butoi; altul prinde un colac de salvare; altul, fără nimic, se aruncă în apă şi înoată. Cineva lasă la apă o barcă dar, în loc să pună îndată mâna pe vâsle, sta să încarce barca cu tot ce apucă de pe vasul care se scufundă.
Nu există om mai lipsit de omenie decât iubitorul de arginţi. Pe toți îi urăşte, şi pe săraci şi pe bogaţi; pe săraci de frică, nu cumva să-i ceară ajutor, şi pe bogaţi de invidie, pentru că nu are banii lor. Nu ştie ce înseamnă milostenie, iubire de oameni, compătimire. Este împotriva oricărei încercări de ajutor social. Orice lucrare, chiar şi cea mai importantă, dacă nu-i aduce câştig îl lasă indiferent. Din contră, poate face orice ca să-şi mărească fie şi cu puţin bogăţia.
Dacă, la început, omul se lasă pradă unui cerc vicios de gânduri aducătoare de moarte, iar mai apoi, insuflat de cuvântul lui Hristos, dobândeşte gânduri unele mai adânci decât altele, atunci de la credinţă, ajunge la o credinţă mai mare, de la nădejde – la o mai nestrămutată nădejde, de la har – la o mai bogată revărsare a harului şi de la dragostea de Dumnezeu – la o mai mare plinătate a dragostei.
Dacă ai dragoste, povara lui Hristos este uşoară. Şi mă rog ca Domnul să vă dea, să ne dea acea dragoste ca să ne fie uşoară povara lui Hristos şi jugul Lui să fie plăcut. De ce? Cum să nu fie plăcut? Cine nu caută dragostea, iubirea? Da, dar iubirea adevărată, iubirea smerită, care este dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dulceaţa Raiului, în lumea asta este suferinţa cea mai cumplită.
Pe când eram încă „artist”, mă gândeam mereu, și încă mă gândesc, că arta cea mai înaltă este arta de a trăi. Oamenii manifestă adesea mari daruri de stăpânire de sine și, când se cufundă în munca lor creatoare, ei ajung până la a stăpâni mișcări foarte subtile ale degetelor (la muzicieni), a gândi cu precizie cel mai mic cuvânt (la poeți și scriitori), a găsi nuanțe abia perceptibile (la pictori).
Frica este un foarte mare păcat și pe foarte mulți oameni frica îi împiedică să vină la Hristos sau să se convertească sau să fie mai buni. Le e frică. Degeaba avem însușiri frumoase, mari calități; dacă ne lipsește curajul, toate sunt corupte, toate sunt stricate. E virtute esențială, în lipsa căreia totul se pierde! Dacă vrei să fii liber, trebuie să știi să plătești. Dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ți fie frică de moarte…
În ce se întâmplă pe pământ, există ceea ce este dorit în mod pozitiv de Dumnezeu şi care este mereu bun, prin esenţă. Şi mai există şi ceea ce Dumnezeu îngăduie să se întâmple, care poate fi rău din punct de vedere obiectiv, dar îngăduit de El, deoarece Dumnezeu le permite făpturilor create să-şi exercite libertatea de acţiune.
La orele de vârf, obosit după muncă, toți semenii din autobuz îți par neprietenoși. Privește-i ca pe frații tă și poate se mai schimbă atmosfera. Măcar în inima ta.
1. Viața creștină înseamnă fericire chiar și în necazuri.
Chiar dacă ai patimi, egoism, mânie, dacă ești o fire ticăloasă, totuși, dacă simți că harul lui Dumnezeu poate într-o clipită să le risipească pe toate acestea ca pe un fulg, atunci poți să spui: „prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (I Corinteni 15, 10). Și numai atunci îți deschizi drumul ca să intri la jertfelnicul lui Dumnezeu fără să te primejduiești să cazi în afară și să ai simțăminte duhovnicești mincinoase.
Nu cumva Dumnezeu îngăduie totul spre binele nostru?
Dumnezeu iconomisește lucrurile în așa fel încât să rămânem aproape de El. Le rânduiește pe toate spre binele nostru. Desigur, nu cu forța. Știe că ne vom familiariza, vom rămâne aproape de El și vom fi recunoscători.
Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă.