Dacă mintea se află în chipuri pătimaşe, atunci întregul om se spurcă: şi mintea, şi sufletul, şi chiar şi trupul. Şi dimpotrivă, când mintea noastră, rănită prin harul cel de sus de dragostea lui Hristos, este trasă acolo unde este El, Hristos, atunci se întâmplă contrariul: mintea şi întreaga noastră făptură se sfinţeşte şi se înalţă, se apropie de Dumnezeu, şi cu anii devine în stare a se deprinde cu Dumnezeu, încât zi şi noapte omul petrece în toată vremea în Dumnezeu.
Să fim întotdeauna viteji, suflete frumoase, fără urme de nenorocire şi văicăreală…şi când în căderea şi în păcatul tău spui: “Doamne al meu, auzi-mi, rogu-mă, strigătul, primeşte revărsarea inimii mele!”, având deplina simţire că Domnul este înaintea ta şi te aude (Ps. 15, 8), atunci îndată vine întreaga rouă a cerului peste tine şi devii sfânt.
Evanghelia de astăzi cuprinde o biruinţă covârşitoare a lui Hristos asupra firii.
Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci mii de bărbaţi şi, pe lângă ei, femeile şi copiii, cu cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând încă douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi şi a pregătit pas cu pas o minune nouă, la care ucenicii nici nu visau.
Dorinţa de a ne vedea „toate păcatele” e foarte periculoasă şi poate fi prilej de mare cădere, venind dintr-o mândrie ascunsă deliberat sub o falsă smerenie, sau necunoscută din lipsa de îndrumare duhovnicească. Mulţi care au pornit pe această cale fără ascultare de duhovnic şi de sfânta rânduială a Bisericii au sfârşit fie în deznădejde şi renunţare la lupta cea bună, fie în tulburări emoţionale care ne îndepărtează de calea simplă şi cuminte a dobândirii bucuriei sfinte, pas cu pas şi numai cu mila Domnului.
Semnul practic care ne unește cu Hristos este Împărtășirea cu Trupul și Sângele Lui. Ceea ce conferă caracterul autentic unei relații este împărtășirea. Mântuitorul ne-a spus limpede: dacă nu mâncăm Trupul și Sângele Lui, nu vom avea viață veșnică în noi înșine…
Potrivit Sfântului Apostol Pavel, între viața sensibilă și viața duhovnicească a omului există o luptă neîncetată. „Căci trupul dorește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului, căci acestea se împotrivesc unul altuia”. Dar adeseori biruiește trupul fiindcă are drept aliat, ca să spunem așa, lumea sensibilă cea de un chip cu el, în timp ce duhul, ca unul care se află în afara lumii acesteia, nici un alt sprijin nu are decât numai harul dumnezeiesc cel atotputernic, care este pururea gata să ajute.
Mulţi oameni, chiar dacă nu se roagă în mod deosebit, recunosc puterea şi valoarea rugăciunii şi în momente foarte grele ale vieţii lor recurg la ajutorul Bisericii şi al mănăstirii şi îi roagă pe preoţi şi pe monahi să se roage pentru ei. Acesta nu este un lucru rău, însă poate arăta că ei înşişi nu vor să-şi asume responsabilitatea.
Ziceam la început că rugăciunile noastre frumoase pe care ni le-a dat Biserica: acatiste, paraclise, toate slujbele noastre, culmea culturii noastre – Liturghia, în care ne întâlnim cu Însuşi Dumnezeu, Însuşi Hristos in forma Acelui Trup şi Sânge pe care noi Le-am jertfit şi pe care El ni Le dă, ca să ne mântuim de păcatul de a-L jertfi – toate rugăciunile sunt vrednice.
Părinte, ați spus că iubirea lui Dumnezeu pentru apostolii Ioan și Iuda era aceeași. Cum să înțelegem atunci ceea ce scrie în Evanghelie, și anume că Ioan este numit „ucenicul pe care îl iubea Iisus”?
Vecin rău şi viclean, mai cu seamă pentru cei neîntăriţi şi pentru cei ce încep să se nevoiască, sunt schimbările sau prefacerile firii. Ele seamănă cu condiţiile climaterice, care se schimbă sau se transformă. Acestea nu sunt permanente, ci trecătoare. De aceea nu trebuie să ne înfricoşeze, încât să schimbe cursul vieţii noastre duhovniceşti. În acest sens avem pilda marinarilor. Ei nu încetează să călătorească pentru că marea devine primejdioasă în momentul furtunii. Leagă puţin timp corabia la ţărm şi aşteaptă. După aceea îşi continuă călătoria fără să mai fie preocupaţi de furtună.
În vechime când nu existau atâtea facilități și știința nu înaintase într-atât, oamenii erau siliți, în toate greutățile lor, să alerge la Dumnezeu și Dumnezeu ajuta. Acum fiindcă știința a progresat, oamenii Îl dau pe Dumnezeu la o parte. Merge fără Dumnezeu astăzi. Se gândesc în sinea lor: „Vom face asta și asta”. Se gândesc la pompierie, la întreținere, una, alta, dar fără Dumnezeu ce poate face omul?
Ce înseamnă haina de nuntă? Ce înseamnă haina de nuntă pentru noi, care venim la biserică? Pe unii îi vedem că se îmbracă mai frumos. Alţii nu se îmbracă frumos pentru că nu au haine sau nu au tragerea de inimă pentru veşmintele exterioare. Dar toţi trebuie să ne îmbrăcăm în haina slăvirii lui Dumnezeu. Toţi trebuie să ne îmbrăcăm în haina pocăinţei, să punem peste sufletul nostru un veşmânt curat, alb, care reprezintă purificarea sufletului nostru prin rugăciune pentru venirea la biserică. Când vii la biserică nu-i ca la serviciu, nu este ca la restaurant.
Dumnezeu, ca un părinte iubitor, uneori ne iartă, alteori ne pedepseşte, ca oricum să găsească un mijloc pentru însănătoşirea sufletului nostru.
În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. (Matei 14, 14-22)