Liturghia trebuie să devină centrul vieții creștinului, atât pentru preot, cât și pentru laici. O trăim formal pentru că nu ne pregătim pentru Liturghie. Liturghia, ca să fie trăită cum trebuie, are nevoie de pregătire.
Dă-I lui Dumnezeu toate gândurile tale, fără nici o ruşine sau învinovăţire! Dă-I-le aşa cum vin şi cum sunt! Dă-I-le aşa cum Îi dai aerul pe care-l expiri. Aerul acesta, El îl inspiră din nările tale ca să poată intra în tine cu suflarea Lui de viaţă prin aerul pe care-l inspiri.
Dumnezeu te caută şi, căutându-te, te înconjoară cu toate semnele milostivirii şi grijii Sale: viaţa ta este a Lui şi toate cele necesare vieţii sunt, de asemeni, ale Sale: lumina, aerul, hrana, îmbrăcămintea, casa şi tot ce ai şi ce este în tine sunt ale Sale.
Să ne oprim însă şi asupra unor relatări unde este menţionat numele monahului. Ele se referă la Avva Pafnutie, Avva Antonie şi Avva Macarie Egipteanul. Povestirea despre Pafnutie se găseşte în Historia Monachorum în Aegypto. După mulţi ani de asceză, el cere lui Dumnezeu să-i arate căruia dintre sfinţi i se aseamănă cel mai mult în virtuţi. Un înger îi spune că este asemenea flautistului dintr-un oraş apropiat. Mergând să-l caute, găseşte un om care îşi recunoaşte deschis păcătoşenia.
La origini, religia a fost maica eticii şi a tehnologiei. Mai înainte de toate, religia a fost un şuvoi ce izvora din adâncimi ascunse, etică un rău purtător de viaţă şi tehnologia, cu ajutorul făgaşelor artei, purta apa din acest rău prin toate arterele vieţii omului.
Dumnezeu i-a vestit omului legea credinţei, legea purtării şi cunoaşterea tehnologiei.
În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.
Este pentru a patra oară când vorbesc despre spovedanie şi aş dori să vorbesc despre taina iertării. După cum v-am spus şi altă dată, atunci când venim la spovedanie, ne aflăm în prezenţa lui Dumnezeu.
Ţelul cel mai înalt al omului – a deveni purtător al dumnezeieştii vieţi fără de început şi fără de sfârşit – presupune o deplină libertate. Însă viaţa zilnică ne arată că, din lipsă de cunoaştere şi de înţelegere, lumea trăieşte o nesfârşită tragedie.
Cine are putere sufletească este mai tare decât ispitele, însă față de mulți oameni sunt mai tari ispitele. De ce te asuprește un gând? Sunt oameni care sunt îngrijorați mereu ce va fi mâine sau aud de tot felul de înarmări, că este amenințată pacea lumii, se gândesc mereu ce va fi, cum va fi, ce va fi cu copiii noștri, au o zdroabă sufletească de felul acesta.
Cu siguranţă că cea mai grea lecţie pentru noi, oamenii, în această viaţă, este împăcarea cu realitatea. Insă aceasta reprezintă concomitent şi elementul cel mai necesar pentru succesul, fericirea şi mântuirea noastră.
Mai există o relatare în Pateric în care mireanul este numit, iar monahul nu, însă aici imaginea sfinţeniei laice este mai puţin pozitivă. Doi părinţi ai deşertului voiau să ştie la ce “măsură” au ajuns şi li s-a răspuns că încă nu ajunseseră la măsura unui mirean numit Euharist. Acesta era un păstor căsătorit. Fiind întrebat despre viaţa lui, el spuse părinţilor că întotdeauna îşi împarte câştigul în trei părţi: una pentru săraci, una pentru primirea de străini şi a treia parte pentru cele de trebuinţă casei lui.
Închipuiţi-vă un vapor falnic izbindu-se de o stâncă în mijlocul oceanului şi începând să se scufunde. Ce vor face cei de pe punte? Unul se apucă de catarg şi caută să se ţină la suprafaţă; altul se agaţă de un butoi; altul prinde un colac de salvare; altul, fără nimic, se aruncă în apă şi înoată. Cineva lasă la apă o barcă dar, în loc să pună îndată mâna pe vâsle, sta să încarce barca cu tot ce apucă de pe vasul care se scufundă.
Nu există om mai lipsit de omenie decât iubitorul de arginţi. Pe toți îi urăşte, şi pe săraci şi pe bogaţi; pe săraci de frică, nu cumva să-i ceară ajutor, şi pe bogaţi de invidie, pentru că nu are banii lor. Nu ştie ce înseamnă milostenie, iubire de oameni, compătimire. Este împotriva oricărei încercări de ajutor social. Orice lucrare, chiar şi cea mai importantă, dacă nu-i aduce câştig îl lasă indiferent. Din contră, poate face orice ca să-şi mărească fie şi cu puţin bogăţia.
Dacă, la început, omul se lasă pradă unui cerc vicios de gânduri aducătoare de moarte, iar mai apoi, insuflat de cuvântul lui Hristos, dobândeşte gânduri unele mai adânci decât altele, atunci de la credinţă, ajunge la o credinţă mai mare, de la nădejde – la o mai nestrămutată nădejde, de la har – la o mai bogată revărsare a harului şi de la dragostea de Dumnezeu – la o mai mare plinătate a dragostei.
Dacă ai dragoste, povara lui Hristos este uşoară. Şi mă rog ca Domnul să vă dea, să ne dea acea dragoste ca să ne fie uşoară povara lui Hristos şi jugul Lui să fie plăcut. De ce? Cum să nu fie plăcut? Cine nu caută dragostea, iubirea? Da, dar iubirea adevărată, iubirea smerită, care este dulceaţa Împărăţiei lui Dumnezeu, dulceaţa Raiului, în lumea asta este suferinţa cea mai cumplită.
Pe când eram încă „artist”, mă gândeam mereu, și încă mă gândesc, că arta cea mai înaltă este arta de a trăi. Oamenii manifestă adesea mari daruri de stăpânire de sine și, când se cufundă în munca lor creatoare, ei ajung până la a stăpâni mișcări foarte subtile ale degetelor (la muzicieni), a gândi cu precizie cel mai mic cuvânt (la poeți și scriitori), a găsi nuanțe abia perceptibile (la pictori).