Nici muierea nu trebuie să aştepte fapta bună a bărbatului şi atuncea s-o dea pe ei – fiindcă aceasta nici un un lucru mare nu este – nici bărbatul iarăşi să nu aştepte buna rânduială a femeii, şi atuncea să filosofeze – că nici aceasta nu este de-aici ispravă a lui – ci fiecare ceea ce este a lui să dea mai înainte. Că dacă celor de afară ce vor lovi peste faţa obrazului cea dreaptă trebuie a întoarce şi pe cealaltă, cu mult mai vârtos trebuie a suferi pe bărbat când se turbură.
Când orbul strigă „Daţi-mi lumină!” veţi aprinde o lumânare şi-i veţi spune „Iată lumina!” însă el iarăşi va striga: „Dar daţi-mi lumină!” Puteţi aprinde şi zece lumânări, şi să-i spuneţi „Iată lumina!” că el tot va striga mânios: „De ce nu-mi daţi lumină?” Îl puteţi aduce într-o sală unde strălucesc sute de lumini şi să-i spuneţi: „Iată lumină, cu prisosinţă!” Dar, din bezna-i deasă şi neagră, el iarăşi va striga mânios: „Dar aprindeţi măcar o lumânare să văd!”
Cel întru fericita pomenire, Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, l-a rugat pe avva Pamvo să se pogoare din pustie la Alexandria. Deci, pogorându-se acesta și văzând acolo o femeie ușuratică, s-a umplut de lacrimi. Iar cei ce erau împreună, întrebându-l pentru ce a lăcrimat, el a zis:
Nu cere de la tine mai mult decât poți face, ci arată mereu neputința ta Domnului cerându-I ajutorul.
Apoi un alt aspect este acela că noi suntem atât de copleşiţi de gânduri, încât n-avem nici capacitatea să le recenzăm, să le consemnăm. Îmi vine în minte acum o scenă din Pateric, cu un Părinte care, de altfel, în obşte părea a fi un pic nebun (cum se făceau unii dintre ei, nebuni pentru Hristos), şi râdea aşa, „ca prostul”, cum zicem noi astăzi, şi Părinţii îl socoteau ca atare, chiar dacă erau pustnici împreună cu dânsul.
Dacă faci reproşuri fratelui sau îl judeci sau îl întristezi, ţi-ai pierdut pacea.
Văd unii oameni care constată că au anumite slăbiciuni, anumite stări deloc bune înlăuntrul lor. Vai, vai! Mai au puțin și înnebunesc. De ce? Oare atât de mult resping păcatul dinlăuntrul lor? Nu este așa.
Liturghia este un act de aducere de mulţumită lui Dumnezeu şi, sigur, noi aducem mulţumită lui Dumnezeu pentru toate binefacerile Lui către noi.
Sunt anumite persoane în preajma cărora poţi să trăieşti o stare de libertate deplină. O stare de risipire, dacă vreţi, dar în sensul frumos al cuvântului. Şi cred că fiecare dintre noi am întâlnit cel puţin un om în preajma căruia simţi că zbori, simţi că sufletul se povesteşte pe sine cu atâta naturaleţe, cu atâta deschidere, cu atâta drag, chiar dacă pe acea persoană n-ai văzut-o de foarte multe ori.
De-a lungul ultimelor săptămâni am fost foarte binecuvântaţi: prăznuind Pastile de iarnă – Naşterea Domnului nostru, Naşterea Sa în smerenie, în obscuritate, în adâncul pământului; şi slăvită Lui arătare în râul Iordan, prin care a sfinţit apele şi întreaga creaţie, descoperindu-ne închinarea Treimii; şi apoi intrarea Sa în Templu, ca să fie primit ca Mântuitor de către dreptul bătrân.
În timp ce citea Înalt Preasfințitul, mi-a venit gândul ăsta: aveau dreptate că era un om păcătos, acolo nu a fost minciună. Și ce virtute a avut acest om păcătos, ca Hristos să vină în casa lui?
Părinții spuneau că a-și simți păcatul este un mare dar al Cerului, mai mare decât cel de a vedea îngeri. Și eu nu puțină vreme am fost orb duhovnicește: nu vedeam păcat în îndepărtarea mea de la Dumnezeul copilăriei mele. Eu „necunoscând am făcut” (cf. 1 Tim., 1-13).
In încordata viață modernă pe care o trăim, problema chivernisirii timpului este una dintre cele mai importante. Nu am de gând să încerc și să te conving că dispui de foarte mult timp și că te poți ruga dacă vrei; vreau în schimb să-ți vorbesc despre goana vieții.
În anii prigoanelor, pentru martiri lucrurile erau așa cum le știm, iar în veacurile care au urmat pentru anahoreți deasemenea. În vremurile noastre viața este cum ne-o facem, așadar tu alegi locul și cum vei trăi, fie că vei merge să viețuiești în pustiu, la mânăstire, sau îți vei întemeia o familie. Oriunde ne-am afla, însă, toți vom trece prin lucruri asemănătoare cu cele de care am pomenit [patimiri, suferinte, n.n.] și tot parcursul nostru va fi între limite.