Se întâmplă câteodată ca Dumnezeu să nu împlinească numaidecât rugăciunile noastre, după cum am spus. Sfânta Monica – mama Fericitului Augustin – 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu ca să se întoarcă fiul său la credinţă.
Stăruinţa ei în rugăciune I-a plăcut lui Dumnezeu. Şi El a ascultat-o cu adevărat, întorcând pe fiul ei la calea mântuirii, dar nu oricum, ci înzestrat cu toată frumuseţea trăirii creştine mlădiate de harul dumnezeiesc.
Părintele Arsenie Papacioc – Sfaturi duhovnicești despre smerenie și mântuire.
Universul Credinței TVR, redactori Maria Cica & Andrei-Victor Dochia
Maică, iubesc culorile, îmi place îmbrăcămintea de bun-gust, elegantă chiar, aş putea spune, dar observ în jurul meu, în biserică, femei în haine cernite şi mă simt stânjenită, însă în haine ca ale lor nu m-aş simţi eu însămi. Ce trebuie să fac?
Avem nevoie de curaj ca să fim noi înşine… Câteodată nu avem acest curaj, chiar dacă suntem corecţi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa conştiinţei noastre.
Cum facem rugăciune pentru o problemă? Ne învață Sfântul Cuvios Părinte Paisie Aghioritul
– Părinte, cum faceţi rugăciune pentru o problemă?
– Cheia reuşitei este ca pe cel ce se roagă să-l doară. Dacă nu-l doare, poate sta ore întregi cu metania în mână şi rugăciunea lui să nu aducă nici un rezultat. Dacă există durere pentru problema pentru care te rogi, chiar şi cu un suspin faci rugăciune din inimă.
Făptura omenească e mai presus de lume, cât e cerul mai presus de pământ. Nu poate viaţa în trup să-i pună vreun hotar. „Omul – spunea Pascal – se întrece nemăsurat de mult pe sine„. Mari daruri i s-au dat, pe care, însă, cu nechibzuinţă le îngroapă ori le risipeşte. Şi se lipeşte de lut, uitându-şi zestrea şi menirea.
Uitând că „omul – cum spunea Pascal – întrece omul în chip neţărmurit”. Talanţii din pildă sunt puterile omeneşti, ce trebuie întoarse cu dobândă Stăpânului. Cunoaşte că ai să dai seama de darurile tale şi lucrează ca să-ţi aducă bun câştig.
Cel ce defaimă pe cel ce i-a spus sau i-a făcut vreun lucru rău deopotrivă cade în păcat şi asemenea lui se arată, puţin la suflet şi lipsit de dreaptă socotinţă – căci răsplăteşte cu rău pentru rău şi, alăturându-se facerii de rău a celui ce i-a făcut lui rău, dimpreună cu el se face călcător legii, care grăieşte: «Nu răsplăti rău pentru rău sau ocară pentru ocară» (I Petru 3, 9).
Sfântul Teofan Zăvorâtul – Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2010, p. 191
Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El.
Prin urmare mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.
Noi facem mișcări spasmodice, pentru că nu vrem să facem ceea ce trebuie, adică să ne încredințăm lui Hristos în fapt, nu doar cu cuvântul. Nu doar să vrem și să dorim să ne încredințăm, ci să o facem în faptă.
Te-ai încredințat lui Dumnezeu și peste puțin timp iarăși, și peste puțin iarăși! În permanență iese din tine material neprelucrat, pe care mai înainte nu l-ai văzut, de aceea te încredințezi din nou lui Dumnezeu. Dar pentru că nu suntem dispuși să facem aceasta, deși vrem să fim creștini, să părem creștini, ne prefacem, falsificăm un comportament care nu are nici o legătură cu virtutea creștină.
Ceea ce ni se cere a împlini în Biserică, nu este greu; este cu neputinţă. Dar ce este cu neputinţă omului, Dumnezeu Însuşi împlineşte pentru om.
Biserica am trăit-o ca pântecele maicii şi lumea toată este Biserica în sensul ei simbolic. Biserica este acolo unde este creația lui Dumnezeu şi glasul lui Dumnezeu cheamă pe om dintru nefiinţă întru existenţă şi din existenţă în Biserică, iarăşi întru fiinţa lui Dumnezeu. Biserica este acolo unde omul realizează această chemare a lui Dumnezeu şi unde se cultivă toate simbolurile acestea în ceea ce au ele mai adevărat, în aspectele cele mai veridice, prin care ele pot prezenta veşnicia.
Părinte, în privinţa grijilor care apar în viaţă, cât trebuie să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu şi cât trebuie să ne zbatem noi?
– Noi acţionăm şi Dumnezeu sprijină.
– Cum ştim care este momentul în care să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu?
Fraților, nevoiţi-vă ca nişte ostaşi împărăteşti, până ce aveţi vreme, aceasta ştiind-o că, pentru cununa cea nestricăcioasă, ni s-a pus nouă nevoinţa, spre curăţirea păcatelor şi spre viaţa cea veşnică.
Faceţi-vă, dar, curată mintea cea întreagă, în toate faptele voastre, căci ea este maica ascultării. Încă să lepădaţi de la voi împuţinarea şi moleşirea sufletului şi să vă îmbrăcaţi cu credinţa cea curată, ca, văzând Domnul silinţa sufletelor voastre, să vă întărească pe voi cu toate faptele cele bune.
În compania acelor care vă primesc, aleşii lui Dumnezeu care vă întâmpină şi vă acceptă să-i slujiţi, consideraţi-vă, dincolo de orice, nevrednici şi onoraţi. Atunci viaţa voastră se va schimba. În schimb, dacă veţi judeca pe alţii pentru lucruri neînsemnate şi exterioare, veţi pierde totul.
Tot ceea ce dobândiţi în luptele voastre interioare se reflectă în viaţa voastră în Dumnezeu. Luptaţi împotriva oricărei patimi care provoacă în voi gândurile critice cu privire la aproapele!
Cei ce s-au născut pământești din cel pământesc au căzut până la o atât de mare neștiință a lui Dumnezeu și a poruncilor lui dumnezeiești, încât cinstea pe care trebuiau să o dea lui Dumnezeu au dat-o acestei creații văzute; și au dat-o nu numai cerului și pământului și soarelui, lunii și stelelor, focului și apei și celorlalte, dar îndumnezeind însuși patimile cele rușinoase, pe care Dumnezeu i-a oprit nici măcar a le gândi, necum a le face, înălțându-le la rangul de dumnezei – o, ce nesimțire! – s-au închinat lor.
Care sunt acestea?
Monahul este „rugător pentru întreaga lume”, spune Sfântul Siluan Atonitul despre mijlocirea prin care monahii slujesc întreaga umanitate. Dar rugăciunea, curățitoare a sufletelor, este și maica tuturor faptelor bune.
Așa cum am spus, istoria arată cu prisosință calitatea mănăstirilor de a fi izvor de sfințenie, de bine, adevăr și frumos. Tezaurul liturgic și iconografic al Bisericii își are punctul de plecare în ostenelile călugărești.
În viața duhovnicească, pașaportul este smerenia. Bagajul sunt virtuțile. Oricât de trebuitoare ar fi ele, fără smerenie nu sunt în stare să ne deschidă porțile împărăției lui Dumnezeu. Doar smerenia ne dă acces la minunata Împărăție a harului!
Să luăm o altă pildă. Ajungi într-un anume loc noaptea și duci cu tine valize grele, pline de lucruri de valoare. Dorești să urci până la ultimul etaj al unei clădiri foarte înalte. Ascensorul poate să te ducă destul de ușor și de rapid sus, pentru o mică monedă.
Cel ce a păcătuit faţă de Dumnezeu are trebuinţă de împăcare. Arătarea Domnului nostru lisus Hristos ucenicilor Lui după Înviere şi puterea dată lor de a dezlega păcatele mărturiseşte aceasta.
Fiindcă mărturisirea este un imbold înnăscut, la fel şi înduplecarea divinităţii este o întoarcere naturală mişcată spre aceasta, fiindcă sufletul simte că a păcătuit faţă de Dumnezeu şi că trebuie să satisfacă dumnezeiasca dreptate pentru a dobândi vindecare.
În rugăciunea a patra din rânduiala Sfintei Împărtășiri, a Sfântului Simeon Metafrastul, se spune: „miluiește-mă, Doamne, că nu sunt numai neputincios, ci și zidirea Ta sunt”. Suntem zidirea lui Dumnezeu, suntem lucrul mâinilor Lui.
Suntem creați de El și suntem dorul lui Dumnezeu. El pe noi ne-a dorit și ne dorește, pe noi ne vrea lângă El și nu în altă parte. De ce? Pentru că ne-a iubit și ne iubește. De aceea, nimeni să nu fie trist, ci fiecare să îndrăznească să vină la Stăpânul. Te-a asuprit păcatul? Păcatul ți-a îngropat cumva mintea? Vino, frate, la Hristos!