„Teologia ca o stare a firii” (Arhimandritul Sofronie Saharov în dialog cu Starețul Efrem Vatopedinul), 1992, audio cu subtitrare în limba română / Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC
Dacă din neatenţie ai întristat fie pe Stareţul tău, fie pe un oarecare frate şi nu te îngrijeşti să-i ceri iertare înainte de priveghere, la rugăciune vei simţi o greutate care te va împiedica să te rogi. Mai ales aceasta se întâmplă când ai duşmănie cu cineva.
Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate, Care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat la această viaţă, Care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pecetea Duhului Sfânt, Care ai sădit în mine dorinţa de a Te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu, ascultă rugăciunea mea. N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie fără numai în Tine, Dumnezeule. Din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre Tine.
Lumea aceasta este mai rea decât toate lumile pe care omul le poate îndura. Mai rea decât aceasta, nu este alta pentru oameni, poate pentru demoni.
Toţi oamenii simt acest lucru, însă fug de acest sentiment ca şi înotătorul nepriceput, care, speriat de adâncimea mării, întoarce spatele mării şi înoată în apă mică, spre ţărm.
El ne tămăduieşte sufletul din orice boală dându-i energii noi, luminându–l cu o lumină neînserată. Experienţa străveche a vieţii în Biserică a dovedit fără greş faptul că pentru rugăciune, adică pentru Dumnezeu, nici o boală a duhului nu este incurabilă.
„Dumnezeu ridică la înălțime gândurile noastre și nu le lasă aruncate la pământ și vrednice de a fi călcate în picioare. Apoi, ca prin niște cârcei, prin legăturile dragostei ne ține strâns uniți de semenii noștri; și, rezemați pe ei, să tindem mereu spre înălțime; și asemenea viței de vie agățătoare să ne urcăm spre culmile celor mai înalte virtuți.
Am auzit astăzi cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Hristos trăiește în mine” (Gal. 2, 20). Ce poate însemna aceasta?
Hristos rămâne neschimbat, desigur, însă ceea ce i s-a întâmplat lui Pavel este că el l-a întâlnit pe Hristos, iar această întâlnire l-a străpuns până în miezul ființei sale. Această întâlnire nu mai era o amintire; ea a devenit însăși viața, în el.
Toate aceste tehnici nu reprezintă rugăciunea contemplativă, ci o asceză eliberatoare pur negativă, care pregăteşte o formă a acesteia. Abia atunci când atenţia este unificată şi localizată până în punctul în care se ajunge la o concentrare deplină, lucrarea duhovnicească. În aceasta, rugăciunea în sine ar trebui să fie un factor stabilizator; nu ar trebui să distrugă unitatea prin apelul la o singură parte a fiinţei umane – intelectul, sentimentul sau voinţa -, ci mai degrabă să înfăptuiască înlăuntrul său/în sine concentrarea şi unitatea şi să fie instrumentul prin care se realizează unirea cu Dumnezeu în minte, trup şi suflet.
În viaţa duhovnicească omul este pândit de felurite şi înfricoşătoare amăgiri. Una dintre ele este să creadă că el gândeşte, vorbeşte şi acţionează insuflat de Duhul Sfânt, atunci când lucrul acesta nu este adevărat. In Pateric şi în Vieţile sfinţilor se pomeneşte de mulţi monahi înşelaţi în acest chip, care, socotind că au pe Duhul Sfânt în ei, de fapt căzuseră pradă vicleniei diavoleşti.
Toţi oamenii vor să aibă pacea, dar nu ştiu cum să ajungă la ea. Paisie cel Mare s-a mâniat şi l-a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, dacă nu vrei să te mânii, nu dori nimic, nu judeca pe nimeni, nu urî pe nimeni, şi nu te vei mai mânia”.
Să plecăm de la Dumnezeiasca Liturghie, precum leii, care scot flăcări, devenind mai înfricoşători decât diavolul (n.ed. ‒ primind de la Domnul o putere mai mare în lupta cu diavolul). Pentru că Sfântul Trup al Domnului cu care ne-am împărtăşit adapă sufletul nostru şi-i dă putere mare. Când Îl luăm cu vrednicie, îi alungă departe pe demoni şi-i aduce lângă noi pe îngeri şi pe Domnul îngerilor. Acest Sfânt Sânge este mântuirea sufletelor noastre, cu Acesta se curăţă sufletul, cu El se împodobeşte. Acest Trup face mintea mai strălucitoare decât focul, arată sufletul mai strălucitor decât aurul.
Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă desfătez înăuntrul meu. Deşi în afară arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei.
Să purtăm în minte, vă rog, acel tribunal, şi să credem că toate se întâmplă acum, că Judecătorul stă în locul Lui şi că toate se arată şi se găsesc în mijloc, pentru că nu doar că trebuie să ne găsim acolo, ci să fim şi arătaţi cu degetul, împreună cu toate câte am făcut.
Vă plângeţi de un fenomen smintitor pe care n-are cine să-l împiedice. O oarecare societate a scos noi cărţi de joc cu chipurile sfinţilor, împăraţilor şi eroilor poporului nostru. Sfântul Simeon Izvorâtorul de mir, întemeietorul unei dinastii de împăraţi şi sfinţi; şi craiul Milutin, în faţa vieţii căruia se închina capitala poporului bulgar frate; şi Sfântul Ştefan Decianski, al cărui nume îl rostesc cu frică şi cinstire şi albanezii şi turcii; şi Sfântul Naum, luminătorul slavilor şi făcătorul de minuni – toţi aceştia sunt reprezentaţi pe cărţile de joc, deasupra cărora oamenii vor fuma, vor înjura, se vor certa, vor minţi, se vor bate.
Păstrând mintea la Dumnezeu, este uşor să observi toate legile, regulile şi limitele exterioare, fără să devii robul acestora. Formele exterioare ale vieţii se îmbină, cu uşurinţă, cu conştiinţa duhovnicească. Ordinea aparentă a vieţii rămâne aceeaşi, doar conţinutul este cel ce se transformă.
Este ciudat, dar nu suntem obişnuiţi să fim atenţi la tot ceea ce se petrece în jurul nostru şi în interiorul nostru. Uităm acest lucru. Impresiile vieţii exterioare, materiale, ni se întipăresc atât de puternic, încât uităm de viaţa duhovnicească.
Vanitatea este o boală duhovnicească, ea pune stăpânire pe acei oameni care şi-au pierdut ori nici nu au agonisit frica de Dumnezeu. În cartea Vieţii scrie: începutul înţelepciunii este frica de Domnul. Înţeleptul însetează a vorbi despre Făcătorul lumii, iar vanitosul a vorbi despre sine însuşi. Prietenul tău nu se ţine decât de aceia care îl laudă şi îl măresc. El însuşi vorbeşte despre sine şi caută să se vorbească numai despre el. Îşi adună fotografiile din ziare – deşi ştie că ziarele dau şi fotografiile criminalilor – şi citeşte oricui scrisorile în care cineva îl laudă.
Vrei să afli cât de mare rău este mânia? Uită-te la cei care se ceartă în piaţă sau pe drum. La tine cu greutate poţi vedea urâciunea acestei patimi, pentru că atunci când te mânii, gândul tău se tulbură şi parcă eşti beat. Însă când eşti liniştit, poţi să te uiţi la semenii tăi care sunt înfuriaţi şi să înţelegi că aşa eşti şi tu.