Ştiu şi ce am de făcut: am greşit, zic: „Doamne iartă-mă!”. Am lovit pe cineva, zic: „Iartă-mă!”. Lupt să nu ţin minte răul, lupt să iert imediat, lupt să nu am resentimente, lupt împotriva oricărei forme de răzvrătire…
Sfinţii Părinţi au fost luminaţi şi ne-au lăsat aceste dragi rugăciuni. Trei şi două cuvinte: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluieşte-ne pe noi!”. Nu este nevoie să citim enciclopedii şi nici multe cărţi. Cu aceste două rugăciuni ne mântuim toţi creştinii.
La ceasul rugăciunii, memoria îţi aduce închipuirile vechilor lucruri, sau grijile noi, sau persoana celui care te-a întristat. Deci, păzeşte-ţi bine mintea, ca să nu-ţi pună înainte problemele ei. Şi să te îndemni continuu să conştientizezi înaintea cui te afli, pentru că este foarte firesc pentru minte să fie atrasă cu uşurinţă de ţinerea de minte a lucrurilor la ceasul rugăciunii.
Hristos nu este doar Cel ce învaţă despre scopul vieţii, ci şi Cel ce călăuzeşte omenirea spre acest scop. De aceea S-a şi înălţat la ceruri: ca să arate unde e scopul nostru – căci unde este El, acolo este scopul. El S-a numit pe Sine „Păstor”. Oare ştiu oile calea şi scopul lor fără păstor? Nicidecum.
„Orice aţi face, lucraţi din toată inima“ (Coloseni, 3, 23)
Atunci când faci ascultare cu bucurie şi iubire, chiar şi pentru lucruri care par nebuneşti, te bucuri. Îi avem ca exemplu pe părintele Efrem Katunakiotul şi pe părintele Porfirie. Când faci ascultare oarbă, pentru folosul propriu, te duci în iad, ca Iuda.
Nu putem fi părtaşi în chip profund vieţii lui Dumnezeu decât dacă ne schimbăm întru totul. Aşadar, este esenţial să ne îndreptăm spre Dumnezeu astfel ca El să ne transforme şi să ne schimbe. Iată de ce, pentru a începe, ar trebui să cerem să ne schimbăm. Convertire înseamnă, în latină, o întoarcere – o schimbare în direcţia lucrurilor. Cuvântul grec metanoia arată o schimbare a minţii.
Când te găseşti în fundul prăpastiei să nu disperi, iar dacă ai ajuns în vârful muntelui, să nu ameţeşti. Să ştiţi că această a doua primejdie este mai mare decât prima: să ameţeşti când ajungi sus. Pentru că în fundul prăpastiei apelezi la rugăciune, ca izvor de putere, însă când ai ajuns în vârful muntelui uiţi de ea.
Singurătatea, solitudinea, însingurarea, distanțarea socială, izolarea, zăvorârea, sihăstria și lista poate continua. Sunt cuvinte care indică, fiecare din ele, cu o nuanță specifică și cu un „gust” aparte, șederea cu tine însuți. Puține situații sunt mai devoratoare decât asta. Rar ți se cere atât de mult curaj încât să cobori neînsoțit în iadul propriu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul numea iubirea de sine “primul pui al diavolului”. Ea e cealaltă parte din piedica a doua ce ne-o stârneşte potrivnicul în noi înşine: iubirea trupească de sine, începătura mândriei. Împotriva ei ne-a cerut Mântuitorul să ne hotărâm pentru lepădarea de sine zicând: “Oricine voieşte să vie după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Lepădarea aceasta însă o poate face numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele deşarte şi s-a desfăcut din toată dragostea lumească şi şi-a strămutat puterea dragostei sale, toată, către Dumnezeu. Sau, cu alte cuvinte: pe cine l-a ajutat Dumnezeu să iasă din legăturile iubirii de lume, îl ajută să iasă şi din legăturile dinlăuntru ale iubirii de sine.
Când spui rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, să te opreşti mai întâi la «Iisuse», căci este firesc să simţi dragoste către Hristos, arată puterea harului, şi asta s-o repetăm de mai multe ori; şi mai apoi trebuie să insistăm de mai multe ori pe miluieşte-mă pe mine, păcătosul!, căci este necesar acest sentiment al pocăinţei.
Pilda însemnată a celor zece fecioare are ca scop conştientizarea faptului că trebuie să fim mereu pregătiţi şi cu candelele aprinse (virtuţile noastre), pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, care va veni pe neaşteptate, ca un fulger, fără de veste, fie prin moartea fiecăruia, fie la a Doua Venire.
Zis-a Domnul către iudei: „Cine dintre voi Mă vădeşte pre Mine pentru păcat?” (Ioan 8, 46).
Conştiinţa noastră ne pârăşte pe noi.
Dumnezeu a pus în sufletul nostru un judecător neobosit şi priveghetor necontenit – conştiinţa. Într-adevăr printre oameni nu este nici un judecător care să fie aşa de treaz, precum conştiinţa noastră. Dintre judecătorii omeneşti, unii se mituiesc, alţii se câştigă prin măguliri, alţii se intimidează prin frică şi încă multe altele îi împiedică de la judecata cea dreaptă, însă tribunalul conştiinţei nu se biruieşte prin toate acestea, ci poţi să măguleşti, să dai daruri, să ameninţi sau să faci orice, această judecătorie pururea va rosti hotărârea cea dreaptă, chiar şi asupra gândurilor tale celor păcătoase.
Tot ce facem să facem cu rugăciune şi blagoslovenie ca să se pogoare harul Sfântului Duh peste noi. „Fără de Mine nu puteţi face nimic”, zice Domnul.
Astăzi s-au înmulţit ispitele pentru călugăr, pentru că ispititorul a căpătat putere şi îndrăzneală.
Răutatea în om nu este atât din noi, cât de la ispititorul care continu ne pândeşte ca să ne clatine poziţia.
În Vechiul Testament, în afară de posturile regulate ale poporului israelitean sau ale unui anumit grup de oameni, avem și posturi individuale, personale am spune. De pildă: A postit profetul Moise patruzeci de zile și patruzeci de nopți pe muntele Sinai când a fost să primească de la Dumnezeu cele zece porunci. „Pâine nu a mâncat și apă nu a băut, cum se spune la cartea Ieșirii (34, 28).
O perioadă, cincisprezece ori douăzeci de ani, n-am dat niciun cuvânt de folos. M-am ferit a da sfaturi, dar am simţit cândva, m-a mustrat, că un talant mi-a dat şi l-am îngropat. Şi pe urmă, când a venit la mine un părinte sau cineva cu vreun necaz, nu am mai avut răbdarea asta să nu-i spun, şi-a trebuit să-i zic un adevăr. Şi, spunându-i, am simţit că Duhul Sfânt nu mă mai mustră că un talant mi-a dat şi l-am îngropat.
Eu nu pot sa cuget la lucrurile care au trecut, pentru că trăiesc în prezent. Ieri nu există. Ziua de mâine este a lui Dumnezeu, așa cum a fost și ieri… Deci tac! În prezentul veșnic al lui Dumnezeu. Nici măcar un gând, nimic.
Părinte, nu cumva încercările se fac pricini ca oamenii să se apropie de Dumnezeu?