Să venim la David, proorocul şi împăratul. Dar mie îmi place mai mult să-l numesc prooroc, împărat a fost în Palestina; prooroc însă, până la marginile lumii. Domnia lui a ţinut câtăva vreme, dar profeţia lui are cuvinte nemuritoare. Mai degrabă se va stinge soarele decât să fie date uitării cuvintele lui David. David a săvârşit şi adulter, şi omor. A văzut, spune Scriptura, pe o femeie frumoasă, făcând baie şi s-a îndrăgostit de ea (II Regi 11,2).
Gândul şi l-a prefăcut apoi în faptă. Şi a căzut proorocul în preacurvie, mărgăritarul în mocirlă. Şi nu-şi dădea seama că păcătuise. Atât era de împătimit. Vizitiul se îmbătase şi trăsura mergea anapoda. Ceea ce sunt vizitiul şi trăsura, aceea sunt sufletul şi trupul.
De ţi-este întunecat sufletul, trupul se rostogoleşte în mocirlă; câtă vreme vizitiul e treaz, aleargă şi trăsura bine; când vizitiului i se slăbesc puterile şi nu mai e stăpân pe hăţuri, ajunge şi trăsura în prăpastie. Aşa şi cu omul.
Atâta vreme cât sufletul e treaz şi priveghează, este şi trupul curat; dar când sufletul se întunecă, se rostogoleşte şi trupul în mocirlă, în plăcere.
Ce a făcut David? A preacurvit! Nu şi-a dat seama şi nici altul nu i-a atras luarea-aminte. Şi a făcut asta când era cu părul alb, ca să vezi că nici bătrâneţea nu ţi-e de folos de eşti nepăsător, după cum nici tinereţea nu te poate vătăma de eşti cu mintea trează. Fapta bună nu-i condiţionată de vârstă, ci de voinţă şi gând.
Daniel era de doisprezece ani şi era judecător, iar bătrânii, învechiţi în zile, urzeau faptă de curvie (Istoria Suzanei 1, 1-64). Bătrânilor nu le-a folosit bătrâneţea, nici pe Daniel nu l-a vătămat tinereţea. Şi ca să vezi că nu vârsta, ci voinţa şi gândul sunt totul, uită-te la David.
David era cu părul alb, şi atunci a căzut în preacurvie şi a săvârşit omor. Sufletul lui era într-o stare ca aceea, că nici nu-şi dădea seama că a păcătuit. Mintea conducătoare era beată de neînfrânare.
– Ce a făcut Dumnezeu?
– A trimis la el pe profetul Natan. Profetul se duce la profet. Aşa se întâmplă şi cu doctorii. Când un doctor se îmbolnăveşte, e nevoie de alt doctor. Tot aşa şi aici. Un profet păcătuise şi un alt profet i-a adus doctoriile. A venit dar la el Natan. Nu l-a mustrat de cum a intrat pe uşă şi nu i-a spus: “Nelegiuitule, blestematule, preacurvarule, ucigaşule! Ai primit de la Dumnezeu atât de mari cinstiri, şi tu ai călcat în picioare poruncile Lui!”, Natan nu i-a grăit aşa, ca să nu-l facă mai îndărătnic. Că faci îndărătnic pe păcătos când îi dai în vileag păcatul. S-a dus dar la el şi-i ţese toată drama.
– Ce-i spune?
– „Am să-ți spun, împărate, o pricină de judecată! Erau un bogat şi un sărac. Cel bogat avea multe turme şi cirezi; săracul avea numai o mieluşea, care bea din paharul lui, mânca la masa lui şi dormea la şoldul lui”(II Regi 12, 1-3). Prin aceste cuvinte profetul voia să arate cât de mult ţinea soţul la soţia sa. „Şi a venit un străin la bogat; bogatul şi-a cruţat vitele sale şi a luat mieluşeaua săracului şi a tăiat-o” (II Regi 12, 4). Ai văzut cum ţese aici drama, ţinând ascuns cuţitul?
– Ce a răspuns împăratul?
– Socotind că hotărăşte împotriva altuia, a pronunţat o sentinţă foarte aspră. Aşa sunt oamenii! Împotriva altora pronunţă cu plăcere şi cu asprime sentinţele.
– Ce sentinţă a dat David?
– „Viu este Domnul, a spus el, vrednic de moarte este un om ca acesta! Să dea înapoi patru mieluşele pentru una!”(II Regi 12, 5-6).
– Natan ce-a făcut?
– N-a mai acoperit multă vreme buboiul, ci l-a descoperit îndată şi-l taie repede cu cuţitul, ca să nu-i scape simţirea durerii. „Tu eşti acela, împărate!, i-a spus profetul” II (Regi 12, 7).
– Ce-a răspuns împăratul?
– „Am păcătuit înaintea Domnului!” (II Regi 12, 13). N-a spus: „Cine eşti tu de mă mustri pe mine? Cine te-a trimis să te răsteşti la mine? De unde îndrăzneala asta, ca să-mi vorbeşti aşa?”. N-a grăit aşa, ci şi-a recunoscut păcatul.
– Ce-a spus?
– „Am păcătuit înaintea Domnului!”.
– Ce i-a răspuns Natan?
– „Şi Domnul a iertat păcatul tău” (II Regi 12, 13). „Pentru că te-ai osândit singur, îi spune Dumnezeu, îţi iert vina; te-ai mărturisit din inimă; ţi-ai şters păcatele, ţi-ai dat singur osânda şi Eu am anulat sentinţa!”.
Ai văzut că s-a împlinit ce este scris: „Spune tu păcatele tale întâi, ca să te îndreptezi!” (Isaia 43, 26). Ce oboseală este să-ţi spui tu întâi păcatul?
Ai şi o altă cale de pocăinţă!
– Care-i aceea?
– Să-ţi plângi păcatul! Ai păcătuit? Plângi, şi ţi-ai şters păcatul! Este vreo oboseală? Nu! Nu-ţi cer mai mult decât să-ţi plângi păcatul! Nu-ţi spun să străbaţi oceane, nici să te cobori în porturi, nici să călătoreşti, nici să pleci la drum lung, nici să scoţi din pungă bani, nici să traversezi valuri sălbatice.
– Dar ce?
– Plânge-ţi păcatul!
Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii despre pocăinţă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998