Fraților, de mare nevoie este să ne împărtășim des, ca să avem în noi Viața, Care este Iisus Hristos și ca să nu murim moarte sufletească. Căci acei care nu se hrănesc adesea cu această hrană duhovnicească, cu adevărat mor. Și deși se arată că trupește trăiesc, sufletește însă sunt morți, pentru că s-au îndepărtat de viața cea duhovnicească și adevărată, pe care o face Sfânta Împărtășanie.
După toate acestea, poate că cineva să spună: „După ce am exersat trezvia un timp îndelungat, e ușor să tăcem și să ne întoarcem mintea la Dumnezeu. Cum se poate însă la început să ne oprim mintea aflată pururea în mișcare și să ne gândim neîncetat la Dumnezeu? Nu vom obosi?”
Dacă sufletul este lucrul cel mai de preț al ființei noastre, cea dintâi și cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija față de suflet și față de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor și străduințelor noastre. Bine și firesc este să ne îngrijim și de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost și de celelalte.
Când mergem să ne închinăm lui Dumnezeu, nu mergem să avem parte de distracție, ci mergem ca să ne închinăm lui Dumnezeu. În Ortodoxie, nu vom încerca să vă distrăm. Scopul este transformarea inimii omului. Scopul este ca eu să îmi liniștesc mintea.
Omul este singura fiinţă cuvântătoare, înzestrată cu puterea, cu darul de a iubi. Potrivit referatului biblic, primul cuvânt pe care l-a auzit omul a venit din partea lui Dumnezeu, Căruia i-a şi răspuns omul la randul lui. La urma urmelor, un singur cuvânt are Sfânta Treime să ofere omului, un cuvânt care s-a întrupat, a luat formă omenească ca să fie auzit mai bine, ca să fie şi mai aproape de omul pe care l-a creat. Un cuvânt care s-a coborât şi la iad din aceeasi dragoste care nu suporta şi nici nu accepta suferinţa pricinuită omului de moartea ce a ales-o pentru păcat.
În foarte multe cazuri vin oamenii la spovedit înainte de cununie și spun: „Știți, părinte încercăm. Dacă nu merge…”. Și nu-i de râs, că-i de plâns. Dacă nu merge, aruncăm peste gard tot! Toate visele noastre, tot ceea ce am vorbit despre noi, despre copii copiilor noștri…Pentru că o familie nu înseamnă o familie, înseamnă un neam. Pentru că un neam nu înseamnă un neam, înseamnă omenirea întreagă.
Domnul aşteaptă cu răbdare să ne amintim de El şi să ieşim din legile iubirii omeneşti ca să iubim cu iubirea Lui. Fiecare cădere ne arată diferenţa dintre „teorie şi practică” (lăsând de o parte felul greşit în care citim cuvântul teorie).
În afara Bisericii omul decade ușor, se dă pradă ispitelor, îndoielilor și tulburărilor în suflet. Biserica hrănește duhovnicește pe fiecare dintre cei veniți la ea.
Să fim râvnitori. Râvnitor este acela care Îl iubeşte din tot sufletul pe Hristos şi în numele Lui slujeşte omului. Iubirea către Dumnezeu şi către om – acestea sunt pereche, nu se despart. Patimă, dor, lacrimi, cu străpungere, nu cu un anume ţel. Toate din inimă!
’’Fericit bărbatul care rabdă ispita; fiindcă la capătul încercării va primi cununa vieţii, pe care Dumnezeu le-a făgăduit-o celor ce-L iubesc’’(Iacob 1, 12).
Ce este spovedania? Dacă îmi iertaţi îndrăznirea asta, voi spune că a devenit un lucru prea clinic. Spovedania nu înseamnă numai a spune un număr de gânduri sau de fapte pe care le-am făcut, asta e un bun început pentru un începător. Spovedania, că tot ce este duh, devine stare; o stare a firii omului.
Împliniți-vă viețile! Nu le umpleți doar cu lucruri deșarte care trec foarte repede și de care să ne fie rușine.
Să dedicăm destul timp copiilor noștri, să discutăm, să glumim împreună cu ei, să dezvoltăm un dialog. Când încetează dialogul, atunci să ne temem! Pentru a exista comunicare, este nevoie neapărat de dragoste, răbdare, timp, înțelegere deplină, atitudine binevoitoare. Dacă un copil se teme și se tot gândește cum va face față tatălui ‒ judecător obiectiv, imparțial ‒, sau mamei ‒ severă și stranie ‒, atunci el se va închide înlăuntrul său, va încerca să-și rezolve problema apelând la prietenii săi, care nu sunt întotdeauna cei mai buni sfătuitori.
Să nu credem că Dumnezeu este surd şi mut! Dumnezeu este Cel care lucrează. De aceea să ne întristăm când nu ni Se descoperă, dar să nădăjduim întotdeauna în bunătatea Lui! Atunci, nădejdea noastră va deveni o înşfacare a ceea ce dorim. Desigur, nu-I vom cere să ne dăruiască harisme, ci vom crede că adevărata noastră comuniune cu Dumnezeu va fi o înţelegere, în felul în care am tâlcuit-o. Dacă văgăunile şi mările se umplu de harul lui Dumnezeu, cu cât mai mult noi!
Rugăciunile, Liturghiile şi milosteniile pentru morţi folosesc foarte mult sufletelor. Pentru că nimic nu se pierde din toate câte au fost dăruite lui Dumnezeu, căci Domnul le dă înapoi însutit.