Ca şi altădată, vă voi vorbi astăzi despre anumite lucruri din viaţa părintelui meu fericit şi, în principal, despre practica şi metoda rugăciunii, aşa cum a experiat-o el şi ne-a învăţat şi pe noi.
Smeriţi-vă fraţilor, şi iubiţi-vă unul pe altul, şi Dumnezeul păcii şi al dragostei va fi cu voi! Că nu este nimic mai bun decât sunt pacea şi dragostea. Că prin acestea se strică războiul şi toată răutatea.
În icoanele care îl închipuie pe Sfântul Nicolae este reprezentat şi Mântuitorul Hristos cu Sfânta Evanghelie în mâini, stând de o parte a lui, iar de cealaltă parte Maica Domnului ţinând în mâini un omofor arhieresc.
Dar unul dintre ucenici, acela pe care-l iubea Iisus, stătea la masă culcat pe pieptul Lui. Câte poeme minunate, câte tablouri sfinte, câte predici ziditoare s-au înălţat spre cer şi au umezit ochii a mii şi mii de oameni, pornind de la acest dumnezeiesc moment!
Dumnezeu îngăduie ispitele aşa încât să ne poată deştepta spre a ne aminti de El. Atunci când Îl chemăm, El acţionează ca şi cum nu ne-ar auzi, în aşa fel încât să ne înmulţim rugăciunile şi să chemăm mereu sfântul Său nume, de teama feluritelor patimi. Atunci, prin durerea stăruinţelor noastre fierbinţi, inima ne este sfinţită, iar din experienţă învăţăm slăbiciunea firii noastre pătimaşe. Şi astfel înţelegem în practică faptul că fără ajutorul lui Dumnezeu nu suntem în stare să facem nimic. Această experienţă adâncă este dobândită cu sângele inimii şi rămâne de neşters; ea devine o temelie pentru tot restul vieţii acelui om.
Când binecuvântezi, realitatea se transformă, se preface, cu harul lui Dumnezeu, în loc de întâlnire cu El. Şi, de exemplu, în loc să fie în faţa ta doar cineva care ţipă la tine sau îţi face reproşuri, vei simţi că este acolo şi Domnul, Care îţi dă putere să vezi: ce ai greşit tu; ce neputinţă are celălalt; cât e de bolnav sufleteşte; ce vrea Dumnezeu de la tine în acea situaţie.
Adesea vedem moartea ca pe o despărţire, deoarece ne gândim la noi şi la ceea ce se întâmplă pe pământ: a murit omul drag, am rămas orfani, suntem nevoiţi să ne trăim zilele rămase fără el, fără ea; prin această moarte parcă întreaga lume ar fi pierdut un om, ar fi rămas orfană. E doar o aparenţă însă.
Eu tot mereu nutresc nădejdea că omenirea va „obosi” de duhul vrăjmășiei și va dori adevărata pace. Atunci nouă tuturor ne va fi mai ușor de trăit și va deveni cu putință să ne scriem sau chiar să ne întâlnim „în carne și oase”. Deocamdată însă oamenii „iubesc mai mult întunericul” vrăjmășiei „decât lumina” iubirii și a păcii (Io. 3:19).
Îmi amintesc că în zilele tinereţii mele, când eram adolescent, o cunoscută a mamei mele – persoană educată, destul de religioasă – îi spunea mamei: „A venit postul, trebuie să postesc, să mă pregătesc de spovedanie, de împărtăşanie… mă gândesc, şi nu văd niciun fel de păcate…”. Atunci, băieţel fiind, m-am mirat, mi s-a părut un lucru foarte ciudat, şi nu ştiam ce să zic cu privire la acest lucru. Acum i-aş răspunde: „Nu vă vedeţi păcatele pentru că ele ţin de mândria fariseică”. Câţi dintre noi, ca să fim cinstiţi, se consideră păcătoşi şi nelegiuiţi faţă de Dumnezeu? Cred că foarte puțini.
Adevărata rugăciune lăuntrică este aceea căldură care aprinde în ţarina inimii focul care arde patimile ca pe nişte ciulini. Ea umple sufletul de bucurie şi de pace şi nu vine nici din dreapta, nici din stânga, nici măcar de sus, ci năvăleşte din inimă ca dintr-un izvor de munte al Duhului dătător de viaţă.
„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Psalm 41:1-2)
Afirmaţi la un moment dat că fiecare cruce poartă în ea o taină. Credeţi că fiecare are de parcurs un traseu iniţiatic bine stabilit în metamorfoza de la uniformitate la unicitate?