
Încă nu am ajuns la desăvârșire, dar aspirația aceasta nu se termină




„Bărbaţilor, trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe, şi faceţi-le parte de cinste, ca unora care împreună cu voi sunt moştenitoare ale harului vieţii veşnice” (I Petru 3, 7). „Aşadar bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe însuşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte” (Efeseni 5, 28).

Trebuie să facem aşa, să respectăm nişte reguli ale convieţuirii, să ne spovedim, să învăţăm nişte rugăciuni, să venim la un Sfântul Maslu, să venim într-o duminică la biserică. Şi nu doar să facem o cruce, repede, să ieşim afară, s-o luăm apoi la discotecă, să aprindem ţigara, să intrăm în crâşmă repede.

Mai mult decât a face ceva, lui Dumnezeu Îi place să vrei! Să încerci! Chiar dacă tu nu reuşeşti. Vrea Dumnezeu să te găsească în această osteneală. Că, până la urmă, El împlineşte, El dăruieşte, El desăvârşeşte ceea ce vrei tu să primeşti sau ceea ceai vrea să ajungi. Dar El vrea să vadă voinţa ta, osteneala, strădania, că vrei, că nu te laşi; cazi de mii de ori, te ridici de mii de ori şi încerci din nou.

Ce este, așadar, smerenia creștină? În primul rând ea este, bineînțeles, simțământul adevărului – în primul rând al adevărului despre noi înșine. Iar adevărul nu înjosește și nu desconsideră niciodată, ci înalță și curățește. El este refuzul oricărei ”împăunări”, este respingerea ”aruncării de praf” în ochii celorlalți.




Nu trebuie să fim stresați. Nu trebuie să ne simțim presați de nimic în viață! Să avem conștiința noastră liniștită. Să dăm mărturie împreună cu ea: „Am făcut ce mi-a stat în putință.”





Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Domnul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi vieţuim în lumina sfintelor Sale porunci.

Ura, neînțelegerile, tulburarea care izgonesc Pacea sunt rodul păcatului, lucrul Satanei; și lumea, în loc să combată cauzele care nimicesc pacea, se afundă și mai adânc în păcat și în stricăciune.


Păcatul lucrează în mine prin gândul păcătos, prin simțirea inimii și prin simțirile trupești, lucrează prin închipuire. Privirea înlăuntrul meu îmi arată că în toată ființa mea există o vătămare păcătoasă, care consimte și ajută păcatului care năpădește asupra mea din afară. Eu sunt asemenea celui legat cu lanțuri.
Odinioară, păcatul a pătruns în raiul cel de sus. Acolo, el le-a spus strămoșilor mei să guste din fructul oprit.