Fireşte că există. Căci dacă nu ar exista, nici nu ar avea rost să cerem binecuvântare ori să vorbim despre binecuvântare. Binecuvântat sau nebinecuvântat: aceasta face marea deosebire între oameni.
Există oameni binecuvântaţi şi nebinecuvântaţi?
Sfaturi duhovniceşti
Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat…
Când ne întoarcem către Maica lui Dumnezeu în rugăciunile noastre, ar trebui să înţelegem mai des decât ni se întâmplă s-o recunoaştem că orice rugăciune pe care i-o oferim înseamnă aceasta: „Maica lui Dumnezeu, L-am ucis pe Fiul tău. Dacă tu mă ierţi, înseamnă că pot fi iertat. Dacă îmi refuzi iertarea, nimic nu mă mai poate salva de la osânda veşnică”.
Pocăința nu este fulger sau rachetă luminoasă, ci lucrare continuă, sârguincioasă, a întregii vieți
Mulți oameni, chiar dintre credincioșii care se spovedesc frecvent, nu abordează corect taină de-minuni-făcătoare și tămăduitoare a pocăinței, și în cele din urmă rămân netămăduiți. Fiecare păcat este o mică răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu: se desparte de Acesta, se îndepărtează, părăsește Harul Bisericii, se înstrăinează și în final piere. Păcatul îl duce la autodistrugere, îl însingurează și îl strâmtorează pe om. Pocăința, așa cum am arătat, este un act reparator, care restaurează și readuce la frumusețea de odinioară.
Să ne întoarcem de la întinăciune la curăţie şi de la păcat la sfinţire
Nu suntem necunoscători ai mărimii tainei, dar ştim că pentru sfinţire şi viaţă fără de pată ne cheamă Dumnezeu aici. Pentru aceea ne-a şi zis de mai înainte: „Fiţi sfinţi, că şi Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).
Ortodoxia este continuarea istorică directă a Bisericii apostolilor și a Părinților apostolici
Dintr-un anumit punct de vedere, s-ar putea spune că Ortodoxia este continuarea istorică directă a Bisericii apostolilor și a Părinților apostolici. Cele șapte Sinoade au avut o importanță extremă în Ortodoxie și interesul pentru ele nu este doar istoric, ci mereu actual pentru ortodocșii a căror Biserică este numită uneori „Biserica celor șapte Sinoade”;
De unde să știu cum lucrează Dumnezeu?
L-am rugat pe părintele Gherasim [Mikragiannanitul] să-mi vorbească despre valoarea rugăciunii, dar a refuzat, spunând că unele lucruri în viață sunt imposibil de redat în cuvinte.
Părintele Gherasim: E posibil să descrii în cuvinte ce simte o mamă atunci când aduce pe lume un copil? Sau cum ar putea să redea cineva în cuvinte sentimentele de fericire și tristețe pe care le simțim în drumul nostru pământesc atunci când trecem prin evenimente intense?
„Nimic necurat nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu”
Când ești murdar, atunci te speli; când ești păcătos, atunci te spovedești și faci această curățire lăuntrică. La spovedanie se dau niște canoane. Canoanele nu sunt pedepse, ci niște mijloace de îndreptare. De pildă, unii au păcătuit cu trupul mult și atunci li se dau metanii, care sunt semn de mare pocăință, adică aplecarea capului, a frunții pe pământ, spunând acea rugăciune scurtă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Înmulțirea acestor metanii ajută la curățirea trupească.
Importanța programului de masă în familie (masa începe şi se termină cu rugăciunea)
Copiii se obişnuiesc cu ritmul vieţii şi cu disciplina când sunt respectate cu stricteţe orele de rugăciune şi de masă. Mesele neregulate, adică gustările luate în momentele când ţi s-a făcut puțin foame sau imediat ce în casă a apărut ceva gustos, se răsfrâng negativ nu numai asupra sănătăţii trupeşti a copilului, cât mai degrabă asupra minţii şi sufletului lui: astfel, el nu se va învăţa niciodată se controleze, să-şi înfrâneze poftele, să se concentreze pentru un timp îndelungat asupra unui anumit obiect, chiar dacă acest lucru poate fi o simplă joacă − să nu uităm că şi jocurile copilăreşti cer o atitudine serioasă din partea adulţilor.
Iadul – marea durere a lui Dumnezeu
Trebuie să fim cu sufletul treaz, adică activ, cu prestanță, cu prezență duhovnicească continuă la măsura la care o ai. Dar nu este permis să iei mâncarea cu lingura și să-ți ducă altul lingura la gură. Ai atâtea posibilități: înger păzitor, daruri de la Botez, darurile Duhului Sfânt…
Dacă ați ști cât de mult cer ajutor cei adormiți!
Dacă ați ști cât de mult cer ajutor cei adormiți! Fiindcă după moarte nu există pocăință și ca oameni au plecat și ei cu pete și prihane și văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se desăvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie pomeniți de cineva. Cu dor așteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos din neamul lor care să-i pomenească și pe ei.
Sufletul este veșnic și Hristos se îngrijește de sufletul cel veșnic
Două fete s-au dus la starețul Iacov Tsalikis și părintele le-a spus:
– Spuneți-i lui Homer să vină, căci trebuie să-i povestesc cele despre fratele lui.
Am venit deci la părintele și ce credeți că mi-a spus acest om al lui Dumnezeu?
– M-am rugat ca Dumnezeu să-mi arate de ce l-a luat pe fratele tău.
Să nu mai fie om suferind lăsat pe seama lui însuşi!
“Cineva a fost întrebat odată: care este cea mai nenorocită stare in care s-ar afla un om? Răspunsul a fost: singurătatea.
Parabola aceasta este limpede și învățătura ei este minunată
Într-un orășel oarecare trăia un om foarte bogat. Casa lui era mică și părăginită. Bogatul nu voia să clădească o casă nouă, ci toți banii și-i strângea și îi aduna. Dar odată, într-o seară, i-a luat foc casa. A sărit din pat fără să se mai îmbrace, a înhățat în pripă bogăția agonisită și a țâșnit afară. Casa s-a prefăcut în cenușă, dar stăpânului nu i-a părut câtuși de puțin rău.
În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea
„În vremurile de pe urmă pe oameni îi va mântui dragostea, smerenia și bunătatea. Bunătatea deschide porțile raiului, smerenia ne duce înlăuntru, iar dragostea ni-L va arăta pe Dumnezeu. Nimeni să nu gândească că dragostea este un dar înnăscut.
Mai lesne se schimbă spre bine cel păcătos decât cel acoperit cu acoperământul faptelor bune făcute
Astfel de oameni, adâncindu-se în contemplarea unor lucruri abstracte și nepământești, își închipuie despre sine că ar fi ieșit cu totul din lumea aceasta și ar fi fost răpiți până la al treilea cer. Căci ei de obicei voiesc să fie cinstiți mai mult decât ceilalți în orice împrejurare, vor să trăiască după voia proprie și sunt totdeauna încăpățânați în hotărârile lor: sunt orbi în toate cele ce îi privesc pe ei, dar sunt foarte ageri si sârguitori în a examina faptele și cuvintele celorlalți.
De multe ori reducem viaţa la supravieţuire, nu la viaţă…
Cât de vie este viaţa noastră? Câtă viaţă avem noi în anii pe care-i avem? Dacă am face o retrospectivă şi am chivernisi, am cântări, am cumpăni câtă viaţă am avut noi în viaţa noastră, oare care ar fi răspunsul? Am fost acum o săptămână la Bucureşti pentru lucrările Sfântului Sinod şi de pe geamul maşinii i-am văzut pe oameni. Şi zic asta nu judecându-i acum, dar făcând o radiografie a vieţii omului care stă în cetate, grăbiţi, trişti, cu capul în pământ, fiecare ducându-se acolo unde trebuia să fie cât mai repede. Nu i-am văzut pe oameni zăbovind, nu prea i-am văzut pe oameni zâmbind, nu i-am văzut pe oameni cu oleacă mai multă aşezare care să bucure sufletul. Dar de ce să vorbim despre alţii? Hai să ne vedem pe noi.
Duhul necurat nu scoate la iveală virtuţile oamenilor ci neputinţele lor
“Când vedem ceva rău să-l acoperim, nu să-l publicăm. Nu este corect să se facă publice căderile morale. Să presupunem că pe drum există o necurăţie. Dacă va trece pe acolo un om cuminte, va lua o piatră şi o va acoperi, ca să nu pricinuiască dezgust. Unul nesocotit însă, în loc s-o acopere, poate începe să răscolească şi să împrăştie mai mult mirosul urât. Tot astfel este şi atunci când, fără discernământ, dăm publicităţii păcatele celorlalţi şi pricinuim un mare rău.