– În lupta cu gândurile, Biserica ne pune la dispoziție nişte mijloace harice. Avem mărturisirea gândurilor la duhovnic, şi chiar la cel de lângă tine, mai este Sfânta Împărtăşanie și, desigur, este rugăciunea. Aș vrea să discutăm puţin despre rolul acestora în păzirea minţii…
– Îmi daţi un prilej foarte bun să vorbesc despre spovedanie. Este o mare problemă, foarte răspândită: la spovedanie, oamenii nu merg să-şi cerceteze adâncul inimii, de unde izvorăsc răutăţile, şi rămân la nivelul exterior, la fapte. „Am făcut aia, am făcut aia, am făcut aia…”. Rolul duhovnicului – eu încerc să fac lucrul ăsta – este să-l ajute pe credinciosul respectiv să se sondeze, să se coboare în inima lui: „Dar de ce-ai făcut cutare lucru?”. Că el a făcut, poate, nişte lucruri bune, dar în adânc, acolo, sunt nişte gânduri viclene. Asta-i foarte important de văzut.
Nu mai vorbesc de faptul că, contabilizând numai faptele, i se pare fiecăruia că celălalt este mai vinovat. Dacă însă trecem şi sondăm lăuntricul, se schimbă situaţia. Pentru că sunt și unele persoane care nu făptuiesc, dar insinuează fantastic de mult, nu ştiu dacă aţi observat vreodată. Și insinuarea aceasta este absolut distrugătoare la adresa celuilalt. „N-am făcut nimica!” – dar insinuezi altă stare de lucruri, îl faci pe celălalt să înţeleagă că eşti nemulţumit, că ţi-a făcut rău…
Eu nu vreau acum să intru în subiectul care-mi este cel mai la îndemână, relaţiile dintre soţ şi soţie, cum se întâmplă aceste mecanisme, dar acolo este îngrijorător. Eu, pentru mulţi ani, tot aşa, dând crezare la ceea ce mi se spune, înclinam doar într-o parte cu evaluarea negativă: „Măi, cum se poate…”. Pe urmă mi-am dat seama totuşi că acolo unde se părea că lucrurile stau foarte bine, era foarte multă viclenie – neconştientizată. Şi multe lucruri se întemeiau în această poziţionare lăuntrică a celuilalt.
– Dar oare mintea celuilalt nu percepe poziţionarea ta lăuntrică? De exemplu, eu am o poziţionare vicleană; nu o manifest poate în nici un fel, dar celălalt o simte și reacţionează la atitudinea mea lăuntrică, la vrăjmăşia mea, la judecata mea, la dispreţul meu lăuntric. Iar tu îl judeci pe el că se manifestă, dar el, de fapt, nu face decât să răspundă gândurilor tale.
– Da, asta se întâmplă. Și unii sunt mai pricepuți la insinuări decât alții. Te poți trezi că te apasă sentimente de vinovăție față de celălalt fără să fi făcut nimic rău, numai pentru că celălalt a insinuat elegant și discret, dar insistent, acele lucruri. Cred că trebui să ne cercetăm foarte atent și să știm ce facem și ce nu facem, ce ne asumăm și ce nu ne asumăm. Și pentru aceasta trebuie să cunoaștem voia proprie care stă la temelia faptelor, atitudinilor și gândurilor noastre. Acolo se judecă totul. Nu întâmplător, Părinţii spun la Pateric: de la om, Dumnezeu așteaptă un singur lucru, şi anume să vrea. Lucrul acela bun, să-l vrea cu tot dinadinsul: să vrea să-şi iubească soţul sau soţia, să vrea să-şi facă rugăciunea, să vrea să-L iubească pe Dumnezeu, să vrea să facă milostenie – să vrea! De ce? Pentru că vrerea este gândul inimii. Și vrerea este expresia libertăţii, de fapt. Şi omul, când îi spui: „Uite, am înțeles, nu poţi pentru că nu te ajută celălalt, pentru că sunt condiţiile aşa – dar vrei? Bine, atunci mărturiseşte asta, articulează-ţi voinţa!”. Nu-i vine foarte uşor, pentru că articularea voinţei este ceea ce aşteaptă Dumnezeu şi, dacă nu poţi, în ciuda faptului că vrei, atunci te aşezi la rugăciune – că asta înseamnă rugăciune: să-I pui pe umeri lui Dumnezeu ceea ce nu poţi face tu, dar vrei să faci.
Cred că am mai putea discuta un subiect, apropo de gânduri, tot aşa, având în vedere dominantele culturale de astăzi. Lumea de astăzi este foarte ipocrită, şi noi împreună cu dânsa. De unde această ipocrizie? Această ipocrizie, aşa cum spune şi Mântuitorul Hristos, vine de la faptul că vrem să ne convingem pe noi înşine, deşi ştim că nu este aşa, că exteriorul contează, imaginea contează. Suntem politically correct, cum se spune acum. Deci nu ce gândeşti şi simţi contează, ci ce spui contează. Nu ce eşti înlăuntru, ci ce arăţi a fi. Asta-i o foarte mare ipocrizie, şi paradoxul este că noi nu-i dăm foarte multă atenţie acestui lucru şi ne mulţumim că omul, atunci când se întâlneşte cu tine, este „bine”, şi nu mai investigăm: „Măi, dar dacă aceasta a fost o faţă falsă? Sau la mine a fost o faţă falsă, nu la celălalt?”. Şi iată-ne promovând această dramatică cultură.
Extras din interviul Pr. Constantin Coman pentru Familia Ortodoxa (Martie 2016)