
– Cum să ne gândim la Judecata lui Dumnezeu? Poate omul să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, căci fiecare dintre noi este păcătos?


– Cum să ne gândim la Judecata lui Dumnezeu? Poate omul să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu, căci fiecare dintre noi este păcătos?

Atunci când vor să ademenească pe cineva, demonii nu se grăbesc. Nu-l îndepărtează de la litera Evangheliei, ci de la duhul ei. În acest chip ne duc ei în rătăcire şi ne întind capcane ascunse.

Omul care are conștiința curată va putea trece liniștit pragul veșniciei ‒ moartea trupească. Un asemenea om va putea spune liniștit, împreună cu dreptul Simeon: „Acum slobozește, Doamne, pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2, 29).
Dar a cui conștiință poate fi cu adevărat liniștită?

Până nu demult, atunci când mintea și inima ta nu se împărtășiseră încă de adevărul lui Dumnezeu, reacția ta față de cele înconjurătoare era oarecum justificată. În cazul acela, tu nu erai fățarnic. Dar este cu totul altceva să folosești asemenea metode de protest din postura unei persoane credincioase, acest act va constitui o renegare a propriei credințe.

Nu toți ascultă Evanghelia, nici toți fac arătură, ca, după ce va cădea sămânța Domnului, să facă rod, ci în spini și mărăcini și, în înșelăciune fiind, primesc cuvântul, dar umblând după grijile și bogăția și dulcețile vieții, se îneacă și nu aduc roadă.
Iar voi, iubiților, îndreptați-vă inimile spre primirea Evangheliei și nu va fi înecată mintea voastră de multa grijă a lumii! Pentru trebuință să alergăm și nu pentru desfătare!

Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu ne spune că „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (1 Ioan 1, 8-9).

Grija pentru copii să i-o predați lui Hristos și Maicii Domnului. Să rostim ceea ce spunem mereu la Sfânta Liturghie: «Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să i-o dăm.» Dacă omul face acest lucru, și-a rezolvat toate problemele.

Legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare persoană, dar el având pururea în minte poruncile Stăpânului, ca și cum ar fi fost spuse numai către el, și amintindu-și că „cel ce zice fratelui său: Racca, vinovat va fi focului gheenei!” (Mt. 5, 22), nu a spus niciodată către acesta vreun cuvânt rău.

Când omul se nevoiește de cele mai multe ori, diavolul se întoarce pe dos. Pentru că știe ce armă este postul, ce putere are postul! Tocmai de aceea în perioadele de post, în Postul Mare, al Adormirii și acum, în Postul Crăciunului, care-i un post ușor, diavolul înnebunește și caută să ne distrugă postul făcându-ne să ne certăm, făcându-ne să judecăm, să luăm seama la ce face unul și altul, ca să pierdem plata pe care o vom primi de la Dumnezeu pentru postire.

Rugăciunea lui Iisus are o însemnătate uriaşă în viaţa creştinului. Aceasta este cea mai scurtă cale spre dobândirea Împărăţiei Cerurilor, deşi nu este o cale uşoară şi, dacă pornim pe ea, trebuie să fim pregătiţi pentru necazuri.

Nu știi că Dumnezeu te-a creat din iubire, nu știi că relația ta cu ceilați nu este de concurență, ci este una de frățietate, nu știi că rolul tău în zidirea cea văzută este de împărat, de cunună a creației, nu știi că valoarea sufletului tău este dată de suma celor bune și nu de diferența între cele bune și cele rele, nu știi că acel cuvânt pe care Mântuitorul i-a trimis pe farisei să-l aprofundeze, când le-a zis „Mergeți și învățați ce înseamnă cuvintele: Milă voiesc, iar nu jertfă” arată, de fapt, că ceea ce ți se cere ție nu este un rigorism judiciar, ci este un prisos care se înscrie în tărâmul frumosului.

Majoritatea oamenilor nu se pot ruga în cursul zilei, de aceea trebuie să afli un timp, oricât de scurt, când sa-ţi aminteşti de Dumnezeu.


Din adâncă mea convingere (nu numai din credință), creștinismul nu poate fi nebisericesc, fie că vom privi Biserica drept Trupul tainic al lui Hristos, fie ca pe un fenomen istoric – obștea creștinilor. Starea mădularelor acesteia din urmă – adică obștea creștinilor – numaidecât implică anume îndatoriri lăuntrice și exterioare.



Să ne doară sufletul pentru cei care ne fac rău, mai mult decât ne doare pentru noi înşine; căci rana pe care vor să ne-o facă nouă, o primesc, de fapt, ei. Aşa cum cei care dau cu piciorul în cuie şi se laudă cu aceasta sunt vrednici de plâns, la fel şi cei care îi nedreptăţesc pe alţii sunt vrednici de mila noastră, deoarece îşi rănesc propriile lor suflete.