Cel care ne dispreţuieşte, ne nedreptăţeşte şi ne osândeşte ţine locul focului care vindecă rana egoismului nostru, ca să ne facem sănătoşi. Dumnezeu îl îngăduie ca să ne redobândim sănătatea, pentru că atâta vreme cât avem egoism, suferim. Când va veni vremea, când vom avea smerenie, nu vom mai suferi şi atunci vor veni înlăuntrul nostru pacea şi liniştea.
Copiii mei, pe cât putem, să iertam din toată inima, ca să ne ierte şi pe noi Dumnezeu! Aceasta este înţelegerea dintre Dumnezeu şi om, „contractul” dintre Creator şi om.
Gheronda Efrem Filotheitul – Despre realitatea iadului / fragment de omilie (audio cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu
Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .
Furtună înfricoşătoare s-a ridicat pe Marea Tiberiadei. Vântul ameninţă să scufunde corabia mică în care Se află Iisus cu Ucenicii Lui. Ucenicii sunt înfricoşaţi foarte. Nimeni nu doarme, fără numai Domnul vieţii si al morţii.
„Scoală-Te, Învăţătorule, strigau ei deznădăjduiţi, căci pierim“.
Atunci Cel ce toate le ţine în mâna Sa S-a sculat si a certat marea si vânturile si s-a făcut linişte mare.
Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Tristețea nu este un lucru bun. Dar, în spatele tristeții, în spatele durerii, în spatele mâhnirii, în spatele încercării se ascunde binecuvântarea lui Dumnezeu, renașterea noastră spirituală, plămădirea din nou a omului, a familiei. Cred că fiecare dintre noi își datorează întoarcerea către Dumnezeu unei încercări. Credem că toate merg ca pe roate? Dumnezeu ne ia un copil. Plângem, ne tânguim mult. Dar Dumnezeu își trimite mai apoi harul său iar oamenii se liniștesc. Se liniștesc și se apropie de Biserică, de spovedanie, de împărtășanie, de preotul duhovnic. Datorită pierderii copilului încep oamenii să meargă la biserică. Durerea îi face să caute, să se roage pentru odihna sufletului copilului și să facă pomenirile rânduite de Biserică.
Stareţul Efrem: Vedeţi această fotografie a stareţului Iosif isihastul? Am avut un mare stareţ. Era foc-foc, era un fenomen. Numai la cele cereşti se gândea. Cu acestea trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: „răbdare, răbdare şi rugăciune”. Chiar şi aici ne ajută atât cât îi îngăduie Pronia lui Dumnezeu. Fiind sub ascultarea lui, niciodată nu ne certam între noi. Din exterior, unii ne creau probleme. Îl calomniau pe stareţ, îl învinuiau, dar stareţul Iosif zicea: „lăsați-i să zică ce vor! Noi să nu spunem nimic.
Stareţul Efrem ne transmite în câteva cuvinte o învăţătură care ne poate urca la Cer. Lucrurile par simple. Numele lui Hristos, rostit, chemat în taina Inimii, în surdină sau tare, are puterea să ne sfinţească viaţa. Şi totuşi, câţi găsim răgazul şi puterea să împlinim acest cuvânt de a fi neîncetat împreună cu Hristos?… Părintele ne transmite, aşa, printre rânduri, şi câteva lucruri privind viitorul ţărilor ortodoxe şi al lumii cucerite de păcatele sodomei şi gomorei. Se pare că războiul, şi chiar unul atomic, este aproape. Dar cât de aproape nu ştim, căci acest lucru depinde de Sfinţii lui Dumnezeu care se roagă neştiuţi de nimeni. Odată însă cu aceste gânduri, cu delicateţea caracteristică Sfinţilor, Stareţul Efrem ne îndeamnă să căutăm şi să urmăm pocăinţa Sfintei Maria Egipteanca. Aceasta este calea, aceasta este soluţia pentru vremurile cu adevărat apocaliptice pe care le trăim. Să nădăjduim, aşadar, în mila Domnului, făcând însă tot ceea ce depinde de noi.
Își puneau canon să nu mănânce, nici să bea, nici să vorbească, până când se vor întoarce la coliba lor. Părintele Arsenie mărturisea că: „Am mers la Karyes, ne-a făcut treburile şi ne-am întors, dar nici nu am flămânzit, nici nu am însetat, nici nu am obosit, nici nu am vorbit în deşert”. Aceasta este puterea credinţei şi a tăcerii.
Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.
Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă.
O altă învățătura a Ortodoxiei a fost dintotdeauna eroismul, pe care l-am văzut la martiri, și nu s-a oprit doar la jertfa sângelui. Fiii credinței au arătat permanent curaj și putere morală înainte oricărei fel de prigoane, fie că provenea de la Iulian Apostatul, fie de la arieni și monifiziți, fie de la iconomahi și călugării latini.
Panoplia aceasta a eroilor ortodoxiei nu-i cuprinde doar pe Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Ioan Gură de Aur, ci și pe Sfântul Teodor Studitul, starețul mănăstirii Studion, cu toți călugării, pe Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe marele erou Sfântul Marcu Eugenicul și o mulțime nenumărată de mărturisitori și apărători ai credinței noastre.
Suntem ortodocși, dar nu cunoaștem înălțimea, adâncimea și lățimea ortodoxiei, toată sfințenia ei. Ortodoxia, care este adevărul, învățătura cea dreaptă despre om și despre lume, așa cum ne-a lăsat-o Însuși Dumnezeu Cel întrupat, prin învățătura Lui desăvârșită, prin viața Lui sfântă. Ea este așa cum a formulat-o după aceea cugetul și inima pline de duh dumnezeiesc ale Sfântului Apostol Pavel, așa cum au experiat-o ucenicul iubirii și ceilalți evangheliști și apostoli cu lumina cerească a Sfântului Duh. Pe aceasta ne-au predat-o și nouă dumnezeieștii părinți ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei, Palestinei și, mai târziu, ai Sfântului Munte.
Cu toţii, să luăm aminte că trebuie să ajutăm la oprirea acestei crime. Când cineva se afla într-o asemenea situaţie şi are de gând să facă avort, pe loc să luăm o poziţie dură, dar şi sfătuitoare.
De obicei, femeia care face avort nu vede şi nu ştie ce s-a întâmplat din punct de vedere medical în trupul ei. La cea mai mică dificultate – este şi la modă – merge la medic şi face avort de parcă ar trebui să lepede un câine sau un pisoi. Să o convingem să-şi schimbe părerea, să o povăţuim, spunându-i că este cea mai mare crimă.
Când un om nu are îndelungă-răbdare, bunătate, acestea vădesc că nu are iubire înlăuntrul lui. Iarăşi, când nu rabdă îndelung, nu are bunătate, generozitate sub toate aspectele, este lipsit de iubire, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul mărturisea: „Am aflat ca două iubiri mântuiesc, şi acestea sunt: iubirea faţă de Dumnezeu şi iubirea faţă de aproapele!“
Dacă aceste două mari virtuţi lipsesc, toate celelalte n-au niciun fundament.
Avva Efrem Filotheitul, Sfaturi duhovniceşti, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2012
Documentar cu subtitrare în limba română realizat de studioul Neofit, TV Cultura 2015.
Părintele Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti contemporani ai Ortodoxiei, în vârstă de 88 de ani; ucenicul cel mai tânăr al Cuviosului Iosif Isihastul, în a cărui ascultare a stat 12 ani la Nea Skiti, în Sfântul Munte Athos, până la adormirea acestuia din 1959. A pustnicit în continuare până în 1973, când din voia lui Dumnezeu a ajuns Stareţ şi Egumen al Sfintei Marii Mănăstirii Filotheu, din Sfântul Munte.
“Binecuvantatii mei fii, în omilia noastra de acum as vrea sa spun cateva cuvinte de inviere, cateva cuvinte despre bucuria Pastilor.
Aici, jos, pe pamant, la aceasta mare sarbatoare a Sfintelor Pasti, fiecare crestin simte in sufletul sau o bucurie deosebita, care, desigur, in comparatie cu acea bucurie a lumii celeilalte, este neinsemnata. Cu toate acestea insa, este ceva care ne mangaie sufletul, il face sa se simta bucuros, plin de har, caci la acest praznic se apropie, intr-un fel, mai mult de Hristos.
”Să răbdăm suferința și durerea, și să ne rugăm pentru orice om suferind, căci ia gândiți-vă câți oameni oftează pe pământ! Luați seama la spitale, la ospicii, la oamenii care sunt tulburați sufletește și suferă.
Dacă ați fost încercați puțin de aceste boli sufletești, știți ce lucru înspăimântător sunt. Uitați-vă la oamenii stăpâniți de diavoli, ce durere înfricoșătoare suferă și ce chin interior! Viața lor lăuntrică este o mucenicie. Le citești molitvele și vezi că spumegă, deci gândește-te la durerea din sufletele lor.