Diavolul, cel care din ură si invidie nu se bucură să-l vadă pe om bucurându-se duhovniceşte, face tot ce poate ca să-i pricinuiască amărăciune; aceasta este bucuria şi câştigul său. Noi însă, cu mijloacele duhovniceşti pe care le avem, să ne străduim să ne facem curaj, împotrivindu-ne feluritelor sale mestesugiri.
Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, a Cărui dragoste nu se aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc. Dacă cineva va cădea de mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat.
Pentru cine a pătimit Hristos? Oare nu pentru sufletele noastre rănite de balaur? “Şi când un şarpe muşca vreun om, acesta privea la şarpele cel de aramă şi trăia“.
Nădăjduieşte şi tu, suflete smerit, în milostivirea cea bogată a Părintelui nostru ceresc, Care niciodată nu a lepădat pe cineva, niciodată nu S-a scârbit de cineva. Pe toţi îi primeşte, căci nicidecum nu s-a umplut locul milostivirii Sale. Şi pe primul îl miluieşte, dar nici pe ultimul nu-l leapădă, ci pe toţi deopotrivă îi primeşte din multa Sa bunătate.
Cu cât este mai păcătos cel care se pocăieşte, cu atât mai multă cinste va primi datorită milostivirii lui Dumnezeu.
„Slavă milostivirii Tale, slavă iconomiei Tale, Unule Iubitorule de oameni”.
din: Arhim. Efrem Filotheitul, “Poveţe părinteşti”, Editura Evanghelismos, 2015