Să nu te temi de nimic, decât de Dumnezeu. Să ai frica de Dumnezeu ca pe un far și ea îți va lumina calea, arătându-ți exact cum trebuie să pășești, căci fără frica lui Dumnezeu nu ne putem forma nicio conștiință limpede, nici nu ne putem mărturisi sincer, sau să dobândim vreodată înțelepciune duhovnicească, căci începutul și sfârșitul înțelepciunii este frica de Domnul (Pilde 1, 7).
Doar în Dumnezeu vei afla adevărata fericire şi bucurie, căci statornicul şi adevăratul Dumnezeu este izvorul lor. Pentru a te bucura de cele pământeşti e nevoie de multă străduinţă şi muncă grea, iar mai apoi toate acestea se dovedesc a fi vătămătoare, vrednice de osândă.
Dar, prea iubiţii mei copii, cu adevărat ne lipseşte această întru-tot sfântă virtute, smerenia. Egoismul, acest mare rău, a provocat toate suferinţele omului. Într-adevăr, smerenia înseamnă sfinţenie!
Aşa precum noaptea urmează zilei, iarna urmează verii, primăvara urmează după iarnă, în mod asemănător o stare duhovnicească urmează alteia. Astăzi, de exemplu, mă aflu într-o bună stare în ceea ce priveşte curăţia gândurilor, iar sufletul meu luceşte ca un delfin într-o mare liniştită. Totul este liniştit şi crezi că va continua să fie aşa pentru totdeauna. Dar calea pe care înţelepciunea lui Dumnezeu a trasat-o nu-şi schimbă cursul.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti și a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea față de frați.
Postirea nu este doar pentru mâncăruri, ci în principal pentru simțuri. Simțurile, hrănite de lucrurile din afară, canalizează otrava respectivă în minte și în inimă, prin care sufletul nenorocit moare pentru Dumnezeu. Sfinții Părinți ai pustiei câte n-ar avea să ne spună despre postirea simțurilor!
Diavolul ne împiedică să spunem rugăciunea, ca să ne poată înrobi mai uşor. Ne aduce nepăsarea, grijile lumeşti, mii de piedici, cu unicul scop ca să ne împiedice să facem rugăciunea. Aşa cum s-a arătat din multe evenimente întâmplate, demonii se înfricoşează de Numele lui Hristos. Ei înşişi au mărturisit, prin gura oamenilor, că sunt arşi, când aceştia se roagă.
Fiecare dintre noi poate dobândi rugăciunea lăuntrică – adică s-o facă un mijloc de comunicare cu Domnul. Nu ne costă nimic, în afara efortului de a ne cufunda în tăcere și în adâncurile inimii noastre, precum și grija de a chema numele prea dulcelui nostru Iisus Hristos cât mai des cu putință, lucru care te umple de bucurie. Cufundarea în noi înșine și examinarea sufletului nostru ne oferă ocazia de a afla ce taină mare este omul, de a simți bucuria cunoaşterii de sine și de a vărsa lacrimi amare de căință pentru căderile noastre și pentru slăbiciunea voinței noastre.
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti şi a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea faţă de fraţi.
Atunci când postul este însoţit de rugăciune, citire, priveghere, mers la biserică, spovedanie, Sfânta împărtăşire, de fapte bune şi mai ales de milostenie, atunci se face o pregătire foarte bună pentru Săptămâna Patimilor. Atunci vom simţi Sfintele Patimi. În toată această perioadă inima se va schimba, iar sufletul se va înmuia şi va simţi Patima lui Hristos cu mai multă putere. Va cunoaşte cât de mare este dragostea lui Hristos pentru om. Va vedea că Hristos Dumnezeu a petrecut o viaţă mucenicească pe pământ, ca să ne ajute pe noi, nepăsătorii, să ne nevoim.
Fie ca un înger al Domnului, copilul meu, să îţi urmeze şi să îţi arate calea către Dumnezeu şi către mântuire. Amin. Mă rog ca Domnul să îţi dea sănătatea sufletului, căci este un mare dar al fiului, ce este dăruit doar acelor suflete ce s-au dedicat pe deplin închinării şi dragostei faţă de Dumnezeu.
Lumea atrage tinerii precum un magnet; lucrurile pământeşti au mare putere asupra unui suflet nou luminat, ce tocmai a pornit să îşi găsească locul, să îşi afle scopul în viaţă şi datoria ce îl cheamă. „Prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu.
In cele ce te voi găsi, în acelea te voi judeca (Ie. 33, 20). Iată importanţa unei clipe. Te-a aflat El în căinţă? Te-a aflat în mărturisire?Te-a găsit spunând: Am greşit la cer şi înaintea Ta (Luca 15, 18). S-a apropiat El de tine pe când aveai lacrimi de adevărată căinţă şi învinuire de sine în ochii tăi? Vezi, într-o singură clipă Dumnezeu ia o hotărâre. Domnul este credincios în toate cuvintele Sale (Psalmul 144, 13).
„Invăţaţi-vă de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11, 29).
Domnul ne-a spus că prin postire şi rugăciune iese tot neamul de demoni. Sfântul Duh nu se sălăşluieşte în stomacul plin, nu-l umbreşte pe acesta. Orice creştin care doreşte să vieţuiască creştineşte, trebuie să pună drept temelie postirea, rugăciunea şi trezvia, şi atunci ajunge la marea măsură a virtuţii.
Pe vremea când ne aflam în pustie, privegherea noastră începea de la apusul soarelui şi dura până la orele dimineţii. Bătrânul meu de vrednică pomenire, Iosif, învăţându-ne îndatoririle vieţii monahale, punea mare accent pe metoda practică a rugăciunii minţii. Aşa precum el însuşi se nevoia permanent în rugăciune, insista ca şi noi să ne nevoim pe cât puteam fiecare, pentru a întipări adânc în minţile şi inimile noastre numele Domnului, care reprezintă piatra de căpătâi a întregului edificiu duhovnicesc.
Când rugăciunea noastră este smerită, când este însoţită de faptele iubirii şi ale milosteniei, Dumnezeu ne răspunde pe măsură.
O altă formă a milosteniei este cea care nu se limitează la bunuri materiale. Este cea pe care o fac oamenii care îl iubesc cu adevărat pe semenul lor. Îl vor vizita la spital, îi vor spune două cuvinte, îi vor aduce o cărticică, îl vor mângâia şi îl vor ajuta în deznădejdea lui. Vor vedea pe altul care îi blesteamă, îi vor vorbi cu iubire, şi-l vor ajuta să lepede blasfemia.