Într-o zi, la Katunakia, un monah din vecinătate, de origine din insula Creta, a început să strige şi să-l ocărască pe nedrept pe bătrânul Efrem pentru un hotar aflat în apropierea chiliei.
„Ajută-mă, mântuieşte-mă, potoleşte patima!”
Pr. Efrem Filotheitul
Viaţa monahului este o mucenicie continuă
Înaintea fiecărei mângâieri dumnezeieşti, Stareţul Iosif trecea printr-o întristare de moarte, printr-o nesuferită apăsare sufletească şi întunecare. Despre aceasta spunea: „Mai întâi beam întristarea cu butoiul, şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa”.
Ispitele sale erau atât de crâncene, încât adeseori ne spunea: „Dacă vă voi descrie lupta mea cu ispitele, nu veţi suferi să ascultaţi, fiindcă toată viaţa mea a fost o mucenicie.
Să iertăm și să ne rugăm pentru vrăjmașii noștri
Dacă noi ne smerim cugetul înaintea lui Dumnezeu și înțelegem cine este sinele nostru, cu patimile, cu neputințele, cu necurățiile ce le avem și plecându-ne capul, cerem iertare de la Dumnezeu și de la frații noștri și iubim și ne jertfim pentru toți oamenii, fără să socotim pe niciunul necurat, când iertăm orice ne-ar fi făcut aproapele, atunci ne asemănăm cu Dumnezeu.
Fiecare să-şi facă lucrarea ca şi când ar sluji pe Dumnezeu
Ca şi altădată, vă voi vorbi astăzi despre anumite lucruri din viaţa părintelui meu fericit şi, în principal, despre practica şi metoda rugăciunii, aşa cum a experiat-o el şi ne-a învăţat şi pe noi.
Dacă nu ar fi existat ispite, ne-am fi transformat în alţi luciferi…
Dumnezeu îngăduie ispitele aşa încât să ne poată deştepta spre a ne aminti de El. Atunci când Îl chemăm, El acţionează ca şi cum nu ne-ar auzi, în aşa fel încât să ne înmulţim rugăciunile şi să chemăm mereu sfântul Său nume, de teama feluritelor patimi. Atunci, prin durerea stăruinţelor noastre fierbinţi, inima ne este sfinţită, iar din experienţă învăţăm slăbiciunea firii noastre pătimaşe. Şi astfel înţelegem în practică faptul că fără ajutorul lui Dumnezeu nu suntem în stare să facem nimic. Această experienţă adâncă este dobândită cu sângele inimii şi rămâne de neşters; ea devine o temelie pentru tot restul vieţii acelui om.
După trecerea vieţii fiecare dintre noi va trebui să dea socoteală cum şi unde şi-a cheltuit „banul” timpului
După trecerea vieţii, fiecare dintre noi va trebui să dea socoteală, cum şi unde şi-a cheltuit „banul” timpului, şi vai de noi dacă l-am risipit în cinematografe, în petreceri, în dezmierdări, în vise deşarte şi în plăceri trupeşti. Atunci ce răspuns de apărare va putea să dea limba noastră legată?
Dumnezeule, Dumnezeul meu, fie-Ţi milă de mine şi nu mă osândi după faptele mele!
Va veni vremea, ziua, clipa când se vor închide aceşti ochi şi se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume nouă, o nouă existenţă, o creaţie nouă, o viaţă nouă ce nu are sfârşit. Numele ei este „nemurire fără de sfârşit”. Marea noastră Patrie este acolo sus, nestricăcioasă, veşnică, Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi-născuţi, acolo se vor sălăşlui sufletele celor mântuiţi, care au fost curăţite de întinăciune de Sângele Mielului Cel fără de răutate.
Despre recunoştinţă şi nerecunoştinţă
Omul a cărui gură Îi mulţumeşte mereu lui Dumnezeu nu se va lipsi niciodată de binecuvântările lui Dumnezeu, dar cel ce cârteşte şi-L supără pe marele său Binefăcător va fi cu siguranţă pedepsit de Dumnezeu.
A posti și a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre
Dacă-l osândim pe fratele nostru, nu ne va folosi postirea. A posti și a nu lua seama la gânduri, la cuvinte, nu este de folos inimii noastre. Postirea este de folos când merge împreună cu iubirea față de frați.
Postirea nu este doar pentru mâncăruri, ci în principal pentru simțuri. Simțurile, hrănite de lucrurile din afară, canalizează otrava respectivă în minte și în inimă, prin care sufletul nenorocit moare pentru Dumnezeu.
Nu mâine ori poimâine. De astăzi, din clipa aceasta, să ne întoarcem la Dumnezeu…
Vedeți cum lăcrimează omul sau chiar plange, și ochii îi sunt neliniștiți în ceasul morții? Deoarece vede cum vin puterile potrivnice, vin diavolii să-i smulgă sufletul. Și sufletul tremură cum tremură frunza de toamnă la cea mai ușoară adiere de vânt. Căci îngerii zic: „După faptele tale, Aliluia! Te-am fi ajutat dar trebuia să ne ajuți și tu cu faptele tale”.
Mântuirea sufletului nostru nu este o joacă
Un lucru trebuie, această poruncă a lui Hristos este valabilă pentru noi toţi, încât grija faţă de nevoile noastre de trăi să fie atât cât e necesar și să avem toţi preocuparea cum să ne facem plăcuţi lui Dumnezeu, cum să ajungem la mântuirea sufletului nostru nemuritor.
Sufletele mari datorează măreția lor loviturilor grele ale suferinței
Cărarea vieții noastre este plină de suferințe și lacrimi, de spini și pălămidă. Peste tot sunt înfipte cruci, agonie și durere. Fiecare pas este o grădină Ghetsimani, fiecare urcuș, o Golgotă, și fiecare moment, o suliță. Dacă am putea să absorbim pământul ca un burete, din el ar curge după aceea sânge și lacrimi – omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului, așa va înflori, spune Psalmistul (Psalmul 102,15).
Să nu ne ascundem gândurile în fața părintelui duhovnic
Această spovedanie a ta mi-a adus bucurie în suflet fiindcă S-a bucurat Dumnezeu și Îngerii Săi care o așteptau din clipă în clipă. Ai reușit să-l rușinezi pe diavol care se bucură nespus de mult atunci când cineva își ascunde gândurile față de părintele său duhovnicesc.
Să iubim Ortodoxia noastră și să-i rămânem fii credincioşi până la moarte
Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâţi de diferite doctrine și să nu ne clătinăm de anumite întâmplări.
Biserica Ortodoxă este ascetică, este preafrumoasă, are toată podoaba harului lui Dumnezeu…
Prima mea lecție despre Rugăciunea minții
Următoarea întâmplare a pricinuit primul meu contact cu bogăţia duhovnicească a părintelui Arsenie, care era simplu, dar sfinţit.
Dumnezeu nu ne va lăsa să fim ispitiţi peste puterea noastră
Furtună înfricoşătoare s-a ridicat pe Marea Tiberiadei. Vântul ameninţă să scufunde corabia mică în care Se află Iisus cu Ucenicii Lui. Ucenicii sunt înfricoşaţi foarte. Nimeni nu doarme, fără numai Domnul vieţii si al morţii.
Intuim că se vor întâmpla lucruri catastrofale şi se întâmplă în fiecare zi, dar nu trebuie să ne temem…
Stareţul Efrem: Vedeţi această fotografie a stareţului Iosif isihastul? Am avut un mare stareţ. Era foc-foc, era un fenomen. Numai la cele cereşti se gândea. Cu acestea trăia. Două cuvinte ne spunea mereu: „răbdare, răbdare şi rugăciune”. Chiar şi aici ne ajută atât cât îi îngăduie Pronia lui Dumnezeu. Fiind sub ascultarea lui, niciodată nu ne certam între noi. Din exterior, unii ne creau probleme. Îl calomniau pe stareţ, îl învinuiau, dar stareţul Iosif zicea: „lăsați-i să zică ce vor! Noi să nu spunem nimic!”