Va veni vremea, ziua, clipa când se vor închide acești ochi și se vor deschide cei ai sufletului. Atunci vom vedea o lume nouă, o nouă existență, o creație nouă, o viață nouă ce nu are sfârșit. Numele ei este „nemurire fără de sfârșit”. Marea noastră Patrie este acolo sus, nestricăcioasă, veșnică, Ierusalimul cel de sus, maica celor întâi-născuți, acolo se vor sălășlui sufletele celor mântuiți, care au fost curățite de întinăciune de Sângele Mielului Cel fără de răutate.
Moartea este ceva străin. De aceia omul nu vrea să moară. Ce spunem la slujba de înmormântare? „Vai! Câtă luptă îndură sufletul!„ Vai, vai! Câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai cât lăcrimează atunci și nu este cine să-l mângâie pe dânsul. Sufletul plânge atunci și nu se găsește nimeni care să-l miluiască… „Către îngeri, ridicându-și ochii în zădar se roagă.„ „Către oameni mâinile tinzându-și nu are cine să-l ajute…„
Cel care se linişteşte cu adevărat pentru Hristos are întotdeauna lacrimi, îşi plânge păcatele sale şi se îngrijeşte de toată virtutea. Apoi, cu credinţă fierbinte se dăruieşte nevoinţelor până la moarte. Şi coborând mintea în inimă, se sileşte ca, prin inspiraţie, să spună rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” şi să-şi adune mintea după îndrumările Sfinţilor Părinţi niptici.
De ce te îngrijorezi şi te întristezi mai mult decât este nevoie pentru felurite incidente? Noi nu ne aflăm în afara Providenţei dumnezeieşti, în aşa fel încât să fim călăuziţi doar de simpla întâmplare. Prin urmare, tot ceea ce ni se întâmplă, se întâmplă cu ştirea lui Dumnezeu şi în acest fel nimic nu ni se va întâmpla dincolo de puterile noastre!
Ca şi altădată, vă voi vorbi astăzi despre anumite lucruri din viaţa părintelui meu fericit şi, în principal, despre practica şi metoda rugăciunii, aşa cum a experiat-o el şi ne-a învăţat şi pe noi.
Dintre adevărurile nezdruncinate ale experienţei, durerea şi suferinţa sunt medicamentul esenţial al sufletului bolnav de păcat, şi, în acelaşi timp, cel mai bun pedagog pentru înălţarea duhovnicească a sufletului căruia păcatul şi întunericul moral i-au urâţit frumuseţea prin deprinderile rele. Durerea este pomicultorul experimentat, care din măslinul sălbatic, din sufletul păcătos, altoieşte măslinul cel bun.
„O, iubite şi Preadulce lisuse Hristoase, cine Te-a rugat pentru mine ca să mă aduci în această lume şi să mă nasc din părinţi buni şi credincioşi (…)? Cu cât trebuie, dar, să Te iubesc mai mult şi să-Ţi mulţumesc pentru acest dar atât de mare şi pentru binefacerea pe care mi-ai dat-o? Chiar şi sângele meu de l-aş vărsa, tot nu aş putea să-Ţi mulţumesc”.
Fără smerenie, nicio faptă nu este „binemirositoare”. Este ca și cum am zice: nicio mâncare nu este gustoasă dacă nu-i pui sare! Dacă nu pui smerenie, nicio lucrare de a ta, mică sau mare, nu are har.
Spune rugăciunea fără oprire. Fie ca Dumnezeu să-ţi dăruiască un început binecuvântat! Fie ca ea să nu te mai lase, sau, mai degrabă, fie ca tu să nu mai laşi rugăciunea – viaţa sufletului, respiraţia inimii, primăvara dulce înmiresmată care creează o primăvară duhovnicească în sufletul luptător.
Dacă ați ști cât de mult cer ajutor cei adormiți! Fiindcă după moarte nu există pocăință și ca oameni au plecat și ei cu pete și prihane și văzând că ajutorul celor vii împreună-lucrează și ajută mult la a se desăvârși și liniști, ei își doresc mult, cer și tânjesc să fie pomeniți de cineva. Cu dor așteaptă ca să se ridice vreun preot sau vreun creștin virtuos din neamul lor care să-i pomenească și pe ei.
Nu știu dacă ați văzut vreun om pe moarte: cum strigă, cum îi vede pe îngeri, pe demoni, pe Arhanghelul Mihail cu sabia; cum își rotește privirea, cum bea „paharul amărăciunii”! Toate la care se face referință la slujba înmormântării, dar și în învățăturile Părinților, sunt mai mult decât adevărate. Pentru fiecare om, și în special pentru fiecare creștin va urma acest lucru. Noi am văzut multe, am văzut multe morți și semnăm, adeverim cu sângele inimii noastre că este adevărat.