Puterea dragostei este atât de mare încât sufletul omenesc, care este plin de ea, nu poate fi biruit de nici o boală sau necaz. Aşa cum, în cuptorul din Babilon, în mijlocul văpăii celei puternice, roua i-a răcorit pe cei trei tineri fericiţi, aşa şi dragostea de Dumnezeu, când se sălăşluieşte în inima omului, stinge orice văpaie din ea şi o răcoreşte cu roua ei nespusă.
Vezi că, atunci când apune soarele, se face întuneric şi beznă în lume şi nimic nu se vede, albul de negru nu se osebeşte şi cu neputinţă este a cunoaşte unde se află prăpastia sau drumul cel neted şi unde se găseşte pierzania sau locul ferit de primejdie.
„Puterea dragostei este atât de mare încât sufletul omenesc, care este plin de ea, nu poate fi biruit de nici o boală sau necaz. Aşa cum, în cuptorul din Babilon, în mijlocul văpăii celei puternice, roua i-a răcorit pe cei trei tineri fericiţi, aşa şi dragostea de Dumnezeu, când se sălăşluieşte în inima omului, stinge orice văpaie din ea şi o răcoreşte cu roua ei nespusă.”
Vezi un om care a fost judecat și osândit la moarte ori un bolnav ce zace pe patul morții. Cugetă și cercetează: ce face el atunci? Nu are grija bogăției, a cinstei, a slavei; nu caută să judece pe nimeni, tuturor iertându-le orice i-ar fi greșit; nu se gândește la îndestulare și la nimic din cele ce sunt ale acestei lumi.
Se întâmplă ca oameni răi să-i dea cuiva otrava înălțării de sine: așa ne-a vărsat în fire otrava aducătoare de moarte a păcatului, vrăjmașul nostru, șarpele cel vechi.
Dacă se întâmplă să se otrăvească, omul, chiar, dacă înainte era sănătos, ajunge în mare suferință: și firea noastră era curată, neprihănită, sfântă, bună dar când otrava vicleanului șarpe a pătruns în ea, a căzut în boală și nenorocire nevindecată. Aflându-se în om, otrava îi îmbolnăvește tot trupul: și otrava cea aducătoare de moarte a șarpelui ne-a îmbolnăvit toate puterile sufletești și trupești.
“Creştinii se leapădă de Hristos atunci când cu buzele şi prin cuvânt Îi întorc spatele lui Hristos. Într-adevăr, aceasta este lepădarea de Hristos, aceasta este o faptă cumplită şi pierzătoare, pentru că lepădarea de Hristos înseamnă a te lepăda de viaţă şi a te arunca neîndoielnic în braţele morţii.Dar mai este şi o altă lepădare de Hristos, asemenea acesteia. Ea se săvârşeşte prin fapte şi viaţă nelegiuită.
Despre o asemenea lepădare vorbeşte Apostolul: „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun, netrebnici”(Tit. 1: 16)
1. Rugăciune, prin care cerem ajutorul lui Dumnezeu pentru ridicarea crucii; căci aşa cum copiii aflaţi în suferinţă îşi spun părinţilor întristarea, primind de la ei mângîiere, ori aşa cum prietenii îşi împărtăşesc unul altuia necazurile şi astfel simt în inimă o oarecare uşurare, aşijderea şi noi simţim cea mai mare uşurare în întristarea noastră atunci când, prin rugăciune, împărtăşim întristarea noastră lui Dumnezeu, “Care este Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea” (II Cor. 1, 3-4).
Soldaţii aflaţi în luptă se îmbărbătează cu nădejdea victoriei şi a unor ranguri mai înalte şi, astfel, se luptă cu vitejie. Creştin iubit, biruinţa ta nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor rele. Ale tale vor fi şi proslăvirea şi cununa, de aceea nici cinstea, nici slava, nid lauda, nici pacea, nici biruinţa spre care priveşti nu sunt vremelnice şi pământeşti, ci cereşti şi veşnice, nu de la om, ci făgăduite de Cel ce nu poate să mintă. „Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2: 10).
Creştinii se leapădă de Hristos atunci când cu buzele şi prin cuvânt Îi întorc spatele lui Hristos. Într-adevăr, aceasta este lepădarea de Hristos, aceasta este o faptă cumplită şi pierzătoare, pentru că lepădarea de Hristos înseamnă a te lepăda de viaţă şi a te arunca neîndoielnic în braţele morţii. Dar mai este şi o altă lepădare de Hristos, asemenea acesteia. Ea se săvârşeşte prin fapte şi viaţă nelegiuită.
Când călătorul se întoarce în patria şi casa sa, atunci cei ai casei, vecinii şi prietenii lui se bucură şi îi urează bun venit. Tot aşa, atunci când creştinul, încheindu-şi peregrinarea în această lume, ajunge în Patria cerească, se bucură de el toţi îngerii şi toţi sfinţii – locuitorii cereşti. Călătorul, sosind în patria şi casa sa, petrece aici în siguranţă şi se linişteşte. Tot aşa şi creştinul, ajungând în Patria cerească, se linişteşte, petrece în siguranţă, nu se mai teme de nimic, se bucură şi se veseleşte întru fericirea desăvârşită.
De aici, înţelege creştine, că:
Vezi că pomul își dăruiește rodul tuturor, dar tace; fântâna pe toși ne adapă, dar tace; la fel și celelalte făpturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însa rămân tăcute.
Căci ele așa au fost rânduite de către Ziditorul și, necuvântând, propovăduiesc slava și lauda lui Dumnezeu, dându-ne prilej și nouă, celor care le folosim spre trebuința noastră, să slăvim și să lăudăm bunătatea Domnului.
1) Credinţa vie. Dacă Hristos pentru toți a pătimit și a murit, atunci și pentru mine și pentru tine a făcut-o. Dacă El este Mântuitorul tuturor celor ce cred în El cu adevărat, atunci este și Mântuitorul meu și al tău. Cu aceste cugete se va aprinde candela credinței.
2) Nădejdea. Dacă El atât a suferit pentru tine, oare te va părăsi la nevoie? El poate şi vrea să te ajute. Poate, pentru că este Atotînţelept şi Atotputernic; vrea, pentru că este Bun şi te iubeşte.
Ceea ce sunt petele pe față, aceea sunt păcatele în suflet. Ceea ce este oglinda pentru față și pentru cusururile ei, aceea este cuvântul care vădește sufletului păcatele lui.
Oglinda ne arată ceea ce avem pe față: daca sunt pete pe față, pe acelea le și arată. Păcatele ce sunt în suflet, pe acelea și cuvântul le vădește; iar pe cele ce nu se află în suflet, pe acelea nici cuvântul nu le vădește.
Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor.Deseori se rănesc ei înşişi cu sabia pe care o ridică asupra aproapelui lor. Deseori pătimesc o defăimare mai mare atunci când caută să-l ponegrească cu clevetiri pe aproapele lor. Deseori se lipsesc de pământuri şi de alte avuţii ale lor atunci când caută şi se sârguiesc să pună stăpânire pe cele ale altuia, şi astfel cad în groapa pe care au săpat-o pentru alţii.