Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare (Efes. 4, 25).
Pierde-vei pe toţi cei ce grăiesc minciuna; pe ucigaş şi pe viclean îl urăşte Domnul (Ps. 5, 6).
Opreşte-ţi limba de la rău şi buzele tale să nu grăiască vicleşug (Ps. 33,12).
Bărbatul limbut nu se va îndrepta pe pământ (Ps. 139,11).
Ascultă deci, şi ia aminte: când diavolul te îndeamnă spre păcat, să-i răspunzi în inima ta: „Nu vreau aceasta, căci este împotriva lui Dumnezeu; Dumnezeu ne-a oprit de la aceasta”; când diavolul stârneşte în inima ta gânduri spurcate şi de desfrânare, tu să-i răspunzi: „Dumnezeu nu a poruncit aceasta”; când diavolul îţi arată lucrurile altuia şi te îndeamnă să le furi, să spui în inima ta: „Dumnezeu a poruncit: «Să nu furi, să nu doreşti nimic din cele ale aproapelui tău»” (leş. 20:15,17).
Citim în Cărţile lui Moise, în Numeri, că, atunci când fiii lui Israil au ieşit din Egipt, au cârtit: „Cine ne va hrăni cu carne? Căci ne aducem aminte de peştele pe care-l mâncam în Egipt în dar, de castraveţi şi de pepeni, de ceapă, de praz şi de usturoi; şi a ascultat Domnul cârtirea lor şi s-a aprins tare mânia Domnului şi a fost aprins între ei focul de la Domnul” (Num. 11:4,5,10,3).
Te rog să mă asculți cu răbdare. Și să faci ceea ce îți voi spune:
1. Să ții minte că răzbunarea este prima victorie a diavolului asupra noastră. Diavolul nu se bucură pentru nici un lucru așa mult, decât pentru o inimă ce hrănește în lăuntrul ei răul. Deoarece acela care ține minte răul nu primește iertare de la Dumnezeu, fiindcă nici el la rândul lui nu iartă.
“Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor.
Auzim că oamenii se întreabă unul pe altul: al cui eşti tu? Iar cel întrebat răspunde: eu sunt robul cutărui stăpân sau sunt fiul cutărui tată, ş.a.m.d. Dacă însă creştinul este astfel întrebat, ce ar trebui el să răspundă? Cu adevărat, fiecare creştin trebuie să răspundă: „Eu sunt robul lui Hristos“, „căci robul care a fost chemat în Domnul, este un liberat al Domnului” (1 Cor. 7: 22; Rom. 10: 9; Col. 3: 24).
Te plângi, roaba lui Dumnezeu, de bărbatul tău, te necăjeşti de soarta ta cea amară. Şi cum să nu te necăjeşti, cum să nu te întristezi? Rar e zi de la Dumnezeu în care nenorocitul tău de bărbat să nu fie beat, rar e zi de la Dumnezeu în care să nu auzi de la el ocări, iar câteodată te şi bate… Omul beat parcă e nebun: greu e să-i faci pe plac, caută mereu nod în papură… Şi atunci, cum să nu se necăjească nevasta, cum să nu plângă?
Din patimile lui Hristos, ca din izvorul mântuirii, a venit toată buna noastră aşezare. Moartea Lui este pricina vieţii noastre. Patimile Lui sunt pricina bucuriei noastre. Prin judecarea şi osândirea Lui, noi am fost izbăviţi de judecata şi osânda veşnică. Cu rănile Lui noi ne-am vindecat. Cu lanţurile cu care a fost legat, ne-a dezlegat pe noi din legăturile păcatelor, pentru care îi cântăm împreună cu Proorocul: „Rupt-ai legăturile mele. Ţie-ţi voi aduce jertfă de laudă” (Psalm 115: 7-8).
La începutul secolului al XVIII-lea, mai exact în anul 1724, avea să se nască în Rusia pravoslavnică unul dintre marii luminători ai Bisericii Ortodoxe, Sfântul Tihon de Zadonsk, episcop de Voronej şi Eleţk, cunoscut şi ca făcător de minuni. Viaţa lui a fost o pildă de neobosită slujire lui Dumnezeu şi oamenilor. Cărturar, dar şi om de rugăciune şi adâncă nevoinţă ascetică, Sfântul Tihon a făcut să rodească în sufletul său curat darurile credinţei în Hristos, Mântuitorul său.
„Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui, sau fiul omului că-l socoteşti pe el?” (Psalm 143, 3). Pentru mine S-a pogorât din cer, ca să mă înalţe. Pentru mine, Dumnezeu-Fiul S-a făcut Om, ca să mă facă părtaş firii Sale dumnezeieşti (II Petru 1, 4). Pentru mine S-a născut în trup, ca să mă renască în duhul. Pentru mine a răbdat prigonire, ca pe mine, cel izgonit din Rai, să mă conducă iarăşi în Rai.
“Se întâmplă uneori ca omul să sape o groapă pentru o oarecare trebuinţă a sa, dar din întâmplare să cadă el însuşi în ea. Tot aşa răul pe care oamenii vicleni îl uneltesc împotriva aproapelui lor se abate adeseori chiar asupra lor. Deseori, otrava pe care o pregătesc aproapelui lor o beau ei înşişi şi mor. Deseori se rănesc ei înşişi cu sabia pe care o ridică asupra aproapelui lor. Deseori pătimesc o defăimare mai mare atunci când caută să-l ponegrească cu clevetiri pe aproapele lor.
“Creştinii se leapădă de Hristos atunci când cu buzele şi prin cuvânt Îi întorc spatele lui Hristos. Într-adevăr, aceasta este lepădarea de Hristos, aceasta este o faptă cumplită şi pierzătoare, pentru că lepădarea de Hristos înseamnă a te lepăda de viaţă şi a te arunca neîndoielnic în braţele morţii. Dar mai este şi o altă lepădare de Hristos, asemenea acesteia. Ea se săvârşeşte prin fapte şi viaţă nelegiuită. Despre o asemenea lepădare vorbeşte Apostolul: „Ei mărturisesc că Îl cunosc pe Dumnezeu, dar cu faptele lor Îl tăgăduiesc, urâcioşi fiind, nesupuşi şi la orice lucru bun, netrebnici” (Tit. 1: 16)
1. Trupul şi duhul
„Căci cei ce sunt după trup, cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este moarte dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace; fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune legii lui Dumnezeu, pentru că nici nu poate. Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8, 5-8).
„Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Romani 8, 9).
“– Creştinii care trăiesc fără frică de Dumnezeu, care nu fac adevărată pocăinţă şi sunt lipsiţi de roade aduc ei, oare, jertfa lui Dumnezeu?
– Nicidecum.
– Dar mulţi dintre ei zidesc biserici, îmbracă evangheliile în aur şi argint, cos veşminte pentru biserică, aduc lumânări şi tămâie.
Se întâmplă ca oameni răi să dea cuiva otrava înălțării de sine: așa ne-a vărsat în fire otrava aducătoare de moarte a păcatului, vrăjmașul nostru, șarpele cel vechi. Dacă se întâmplă să se otrăvească, omul, chiar, dacă înainte era sănătos, ajunge în mare suferință: și firea noastră era curată, neprihănită, sfântă, bună dar când otrava vicleanului șarpe a pătruns în ea, a căzut în boală și nenorocire nevindecată. Aflându-se în om, otrava îi îmbolnăvește tot trupul: și otrava cea aducătoare de moarte a șarpelui ne-a îmbolnăvit toate puterile sufletești și trupești.
Vezi că pomul îşi dăruieşte rodul tuturor, dar tace; fântâna pe toţi ne adapă, dar tace; la fel şi celelalte făpturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însă rămân tăcute. Căci ele aşa au fost rânduite de către Ziditorul şi, necuvântând, propovăduiesc slava şi lauda lui Dumnezeu, dându-ne prilej şi nouă, celor care le folosim spre trebuinţa noastră, să slăvim şi să lăudăm bunătatea Domnului.
Vezi-ți, omule, sărăcia! Dumnezeu îți dăruiește totul, ca unui cerșetor și sărac. Îți dăruiește toate ale Sale, pentru că tu nu ai nimic. Altfel, nu ai putea trăi nici măcar o clipă. Dumnezeu cunoaște lipsa și sărăcia ta și Își deschide vistieria, din care îți dăruiește bunătățile Sale pentru trebuințele vieții tale. Din ceasul nașterii și până în ceasul morții tale, El îți arată propria sărăcie. Gol te naști, vii în lume fără nimic; gol ieși din lume, deci pleci tot fără nimic (vezi Iov 1: 21; 1 Tim 6: 7).