“Avem un prieten în Muntele Athos care urmăreşte de mulţi ani situaţia din mănăstirile greceşti. Se duce în locuri unde, de pildă, cineva a devenit un “gheronda” faimos, cu numeroşi ucenici. Observându-i pe aceşti “stareţi”, el a ajuns la concluzia că adesea oamenii de acolo îşi închipuie şi zămislesc fantezii, ca şi oricare alţii. Au anumite păreri despre cineva, pe care le răspândesc pretutindeni, în jurul acestuia, transformându-l dintr-odată într-un „bătrân sfânt”, cu o mulţime care se strânge împrejurul lui. În realitate, nu există nici o pricină pentru acest fapt – sunt multe persoane sfinte cărora nimeni nu le dă vreo atenţie. La Muntele Athos, se poate vedea acest lucru în cazul unui Bătrân numit Teodosie, un om foarte sfânt, care a scris un jurnal despre cum s-a rugat cu Rugăciunea lui Iisus, la un nivel foarte sporit. Nimeni nu ştie nimic despre el, în timp ce toată lumea a auzit de alţii, deoarece li s-a „făcut reclamă” şi toţi îi dau crezare.
Printre noi, convertiţii apuseni la Ortodoxie, tendinţa aceasta – de a asculta o părere pe care cineva a răspândit-o şi de a-i da crezare – este foarte puternică. Totuşi, nu aceasta este ceea ce ar trebui să facem. Ar trebui să ne folosim mintea, încercând să ne înălţăm inimile la un nivel la care să putem simţi mai profund Ortodoxia. Este imperios necesar, în aceste vremuri, să avem un discernământ pătrunzător. (…) Dacă duhul autentic al Ortodoxiei nu ne este transmis astfel, apare ispita de a urma „înţelepciunea exterioară”, înţelepciunea acestei lumi. Atunci, venind către Ortodoxie, vom alerga după lucruri exterioare: icoane bune, slujbe minunate după Tipic, biserici frumoase, după felul corect de a cânta, de a face danii… Toate aceste lucruri sunt minunate şi bune, dar nu ne putem apropia de ele fără să stabilim ca fiindu-ne prioritar a avea o inimă caldă, creştină şi a purta lupta lăuntrică prin care să dobândim smerenia. Dacă neglijăm aceste priorităţi esenţiale, atunci toate aceste lucruri minunate pot fi aşezate într-un muzeu al antichităţilor ortodoxe, aşa cum istoriseşte filosoful Vladimir Soloviov – şi acest lucru va fi pe placul Antihristului. Antihristul trebuie înţeles ca fiind un fenomen spiritual. De ce va vrea toată lumea să i se închine? Este vădit, din pricina faptului că în lăuntrul său se găseşte ceva care răspunde la ceva din lăuntrul nostru – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Dacă i ne vom închina (Dumnezeu să ne ferească de aşa ceva!), va fi deoarece vom simţi o atracţie către un anumit lucru exterior, care s-ar putea înfăţişa ca fiind chiar creştin, de vreme ce „Antihrist” înseamnă cel ce este „în locul lui Hristos” sau arată precum Hristos. Astfel, ne vom pierde cu desăvârşire mântuirea, urmându-i celui ce este în locul lui Hristos, şi care ne va duce în rătăcire. Desigur că Antihristul poate veni doar după ce întreaga lume a auzit de Hristos; prin urmare, alegerea din urmă va fi făcută între Hristos şi Impostor – şi aproape întreaga lume îi va urma Fiarei. Cum să ne împiedicăm de la a săvârşi aceasta, de la a urma „înţelepciunii exterioare”? Trebuie menţionat că putem fi prinşi de ea, chiar dacă am ajuns cuprinşi de idei înalte. Este la modă acum să se înveţe despre Rugăciunea lui Iisus, să se citească Filocalia, să se facă o „întoarcere la Părinţi”. Aceste lucruri nu ne vor mântui – sunt exterioare. Ele ne pot fi de folos dacă sunt întrebuinţate potrivit, dar dacă devin o patimă, dacă devin cel dintâi lucru după care umblaţi, atunci ajung să fie exterioare, ducându-ne nu către Hristos, ci către Antihrist. (…) Vedem aceeaşi atitudine în zilele noastre, ce dă glas unora ca acestea: „Toată lumea îl ştie pe Sfântul Simeon Noul Teolog. O, da! Îl vom urma. Sfântul Grigorie Palama. Da! Da, e cel mai bun! Da! Şi toţi Părinţii isihaşti… Isihasm! Şi Rugăciunea lui Iisus “, şi alte subiecte sporite – toate acestea sunt doar la suprafaţă “.
Părintele Serafim Roşe, Înălţarea cugetului, încălzirea inimii, Acest articol a fost publicat iniţial în The Orthodox Word, traducere de Radu Hagiu