“- Părinte, de ce diavolului i se spune “stăpânitorul lumii ?” Chiar şi este într-adevăr?
Asta mai lipsea, să stăpânească diavolul lumea. Când Hristos a spus despre diavol “stăpânitorul acestei lumi” (In. 16, 11), n-a înţeles că este stăpân pe lume, ci că stăpâneşte deşertăciunea, minciuna. Vai nouă, să lase Dumnezeu pe diavol să stăpânească lumea! Însă cei ce îşi au inima lor dăruită celor deşarte, lumeşti, unii ca aceştia trăiesc sub stăpânirea “stăpânitorului acestui veac“ (Efes. 6,12). Adică diavolul stăpâneşte peste deşertăciune, peste “lume”. Ce înseamnă “lume”? Nu înseamnă podoabă, împodobirea deşartă? Aşadar cine e stăpânit de deşertăciune este sub ocupaţia diavolului. Inima robită de lumea deşartă păstrează şi sufletul atrofiat şi mintea întunecată. Atunci, deşi se vede cineva că este om, dar în esenţă este avorton duhovnicesc.
Gândul îmi spune că cel mai mare duşman al sufletului nostru, mai mare chiar decât diavolul este duhul lumesc, pentru că ne atrage în chip dulce şi în cele din urmă ne amărăşte veşnic. În timp ce de vom vedea pe diavolul însuşi ne va apuca frica şi vom fi nevoiţi să scăpăm la Dumnezeu, dobândind astfel raiul. În epoca noastră, multă “lume” – duh lumesc – a intrat în lume şi această “lume” o va distruge. Oamenii şi-au băgat înlăuntrul lor “lumea” şi au alungat de acolo pe Hristos.
– Părinte, de ce nu înţelegem cât rău ne face duhul lumesc şi suntem atraşi de el ?
– Pentru că duhul lumesc intră încet-încet, precum a intrat ariciul în cuibul iepurelui. La început ariciul a rugat pe iepure să-l lase să-şi bage puţin capul în cuibul lui ca să nu-l plouă. Apoi a băgat şi un picior, apoi celălalt şi în cele din urmă a intrat tot şi cu ţepii lui l-a scos cu totul pe iepure afară. Aşa şi cugetarea lumească ne înşeală cu mici cedări şi încet-încet ne stăpâneşte. Răul înaintează puţin câte puţin. Dacă ar veni deodată, nu am fi înşelaţi. Vezi, dacă vrei să opăreşti o broască, trebuie să arunci peste ea apă fiartă câte puţin. Dacă o arunci deodată toată, sare şi fuge; se izbăveşte. În timp ce dacă verşi pe ea puţină apă fiartă, la început o va arunca puţin de pe spate, apoi o va primi. Dacă-i mai arunci încă puţină, iarăşi o va arunca puţin şi încet-încet se va opări, fără să priceapă. “Bre, broască, după ce ţi-a aruncat puţină apă fiartă, scoală-te şi fugi!“. Nu fuge. Se umflă – se umflă şi apoi se opăreşte. Aşa face şi diavolul; ne opăreşte puţin câte puţin şi, în cele din urmă, ne trezim opăriţi fără să pricepem.
Cuviosul Paisie Aghioritul, Cu durere și cu dragoste pentru omul contemporan, Editura Evanghelismos, București