“Hristos a înviat! Adevărat a înviat!
Şi toate morţile le alungă de pe pământ, toate iernile fug de pe pământ, toate păcatele, toţi demonii. Biruinţa, singura adevărată biruinţă în această lume pământească este biruinţă asupra morţii. Nimeni nu este mai puternic decât moartea, nimeni dintre oameni; nimeni dintre îngeri, nimeni dintre diavoli, numai El, Domnul Hristos Cel Înviat!
Nu există nimic mai tragic și nimic mai trist ca neamul omenesc înhămat la jugul apăsător al timpului și al spațiului. Trage după sine timpul fără să cunoască nici natura, nici sensul și nici scopul acestuia. Trage după sine spațiul, dar nici natura, nici sensul și nici scopul acestuia nu le cunoaște. Absența scopului îl conduce, așadar, în captivitatea absurdului! Absența scopului rivalizează cu absurdul dar tragicul câstigă întotdeauna.
Domnul nostru Iisus Hristos a oferit firii omeneşti energiile dumnezeieşti ale harului pentru ca natura umană să înainteze spre desăvârşire în binele dumnezeiesc şi pentru a birui cu totul păcatul şi răul. Tocmai din acest motiv Dumnezeu-omul Iisus este persoana cea mai sfântă şi cu cea mai mare valoare din întregul univers în care operează gândirea şi simţirea omenească.
Ce alt ţel are educaţia în afara celui de a-l ilumina pe om, de a-i ilumina toate abisurile şi toate prăpăstiile din el şi de a alunga tot întunericul din el. Dacă omul este fără Hristos, fără Dumnezeu, şi adică fără această unică lumină nepieritoare, cum va împrăştia el oare întunericul universului care-l atacă din toate părţile şi cum va alunga întunericul dinlăuntrul său? Cu toate luminile sale, dar fără Dumnezeu, omul nu este altceva decât un licurici în întunericul infinit al universului.
Credinţa ta te apără de orice rău, frate sârb. Ori de câte ori necazurile se abat asupra ta, credinţa te va ajuta. Dacă această lume ia înfăţişarea unei temniţe, fără uşă sau poartă, credinţa îţi va spune: Nu te teme! Creatorul tău ţine toate lucrurile întru puterea Sa. El te numeşte „fiu” şi vrea ca şi tu să-L numeşti „Părinte”. Dacă vecinii te leapădă şi te dispreţuiesc, credinţa te va apăra şi-ţi va aduce mărturie: „Părintele tău Cel ceresc nu te-a lăsat şi nu te-a dispreţuit”.
Hristos rezumă întreaga Sa învăţătură şi lucrare în persoana Sa teandrică şi o interpretează prin Sine. Datorită acestui lucru, Biserica Ortodoxă Apostolicească a lui Hristos rezumă întregul creştinism în persoana de viaţă dătătoare a Dumnezeu-omului Hristos: educaţie, adevăr, dreptate, bunătate şi viaţă.
Credinţa este cea dintâi şi principala armă în lupta cu patimile, fiindcă credinţa este lumina minţii care alungă întunericul patimilor, precum şi tăria minţii care alungă boala din suflet. Credinţa poartă în sine însăşi nu numai propriul său principiu şi substanţă, dar şi principiul şi substanţa tuturor celorlalte virtuţi – desfăşurându-se una din cealaltă şi încercuindu-se una pe alta precum inelele unui copac. Dacă se poate spune despre credinţă că are un limbaj, acel limbaj este rugăciunea.
Hristos, în persoana Sa, nu numai că defineşte adevărul, ci arată şi calea către El: cel ce rămâne în cuvântul Său va cunoaşte adevărul, iar adevărul îl va face liber (cf. Ioan 8, 32) de păcat, minciună şi moarte. În persoana Dumnezeu-omului Hristos, Dumnezeu şi omul sunt indisolubil uniţi. Înţelegerea omului nu este răsturnată, ci este reînnoită, curăţită şi sfinţită. Este adâncită şi îndumnezeită, dându-i-se posibilitatea de a cuprinde adevărurile vieţii în lumina Dumnezeului făcut om. În Hristos, Adevărul absolut a fost oferit în totalitatea sa într-un mod personal şi real. Iată de ce numai El singur, dintre toţi cei născuţi pe pământ, posedă cunoaşterea integrală a adevărului şi o poate oferi mai departe.
De ce este grea viața omului? Pentru că omul a născocit moartea instaurând-o în el și în toate ființele din jurul lui.
Moartea este izvorul nesecat al tuturor chinurilor și durerilor. Toți nervii morții pornesc de la om fiindcă el este ganglionul central al morții. În realitate moartea este singura amărăciune a vieții, singura amărăciune a existenței. Din ea purcede toată tragedia vieții.
Doar cel ce este blând şi smerit cu inima poate linişti inimile crude, pline de tulburare: numai cel blând cu inima poate smeri sufletele mândre şi trufaşe.
A arăta „blândeţe faţă de toţi oamenii este obligaţia fiecărui creştin adevărat” (Tit 3, 2). Dar omul devine cu adevărat blând şi smerit atunci când el îşi îndreaptă adâncul inimii către Domnul Iisus Hristos, El fiind singurul cu adevărat „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29).
Avasând de la o virtute la alta, omul înaintează de la o formă de înţelegere la alta. De la cea dintâi virtute, credinţa, până la cea din urmă, care este dragostea faţă de toţi, se întinde o cărare neclintită: nevoinţa. Pe această cale lungă, omul se formează, se transformă şi se transfigurează prin harul nevoinţelor sale ascetice. În acest mod, el îşi vindecă fiinţa de boala păcatului şi a necunoaşterii, restabilind integritatea persoanei sale, unificându-şi şi întregindu-şi sufletul. Vindecat şi redevenit întreg prin forţa morală şi religioasă a virtuţilor, omul dă expresie curăţiei şi integrităţii persoanei sale, mai ales prin curăţia şi integritatea cunoaşterii sale.
Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 74
În Biserică timpul se opreşte, fiindcă aici nu există moarte, iar încetarea existenţei pământeşti nu întrerupe legătura vie dintre generaţii (G. Florovsky).
În Biserică, trecutul este pururea prezent. Prezentul în Biserică este pururea susţinut de trecutul viu, căci Dumnezeul-Om Hristos, care este acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13:8), vieţuieşte neîncetat în trupul Său divino-uman cu ajutorul aceluiaşi adevăr, aceluiaşi bine şi aceleiaşi vieţi, pururea făcând tot trecutul să fie prezent.
Doar prin asceza credinţei se poate începe tratamentul unui suflet bolnav de patimi. O dată ce credinţa începe să se sălăşluiască într-un om, patimile încep să fie dezrădăcinate din sufletul său. Dar „până când sufletul nu se îmbată de credinţa în Dumnezeu, până ce nu simte forţa credinţei”, nu se poate vindeca nici de patimi şi nici nu poate birui lumea materială. Există şi o parte negativă spre asceza credinţei, eliberarea de lanţurile materiei, dar şi o latură pozitivă, unirea cu Dumnezeu.
Ruşinea şi frica de Dumnezeu potolesc tumultul minţii; lipsa acestei ruşini şi a acestei temeri tulbură echilibrul înţelegerii, făcând-o nestatornică şi instabilă.
Mintea se află pe o temelie solidă doar dacă ea respectă poruncile Domnului şi este gata să pătimească suferinţă şi durere. Dacă ea este înrobită de către lucrurile vieţii, ea este întunecată.
Necurăţia şi boala sufletului sunt lucruri nefireşti; ele nu fac parte din natura sa creată fiindcă „curăţia şi sănătatea sunt împărăţia sufletului”. Un suflet slăbit de patimi este un teren pregătit pentru cultivarea urii, iar „dragostea e dobândită numai prin vindecarea sufletului”.
Dragostea este a lui Dumnezeu „pentru că Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4, 8). „Cel ce dobândeşte dragostea Îl primeşte în sine pe Dumnezeu Însuşi”. Dumnezeu nu are limite, iar dragostea este, deci, nelimitată şi fără hotare, aşa încât „cel ce iubeşte prin şi întru Dumnezeu, iubeşte toate lucrurile în mod egal şi fără deosebire”.
Iustin Popovici, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Traducere de prof. Paul Bălan, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, p. 58
Omul iubitor de argint nu vede nimic în afară de grămada de bani. Iubitor de arginți nu este numai acela care iubește banii și averea.
Iubitor de arginți este și omul de știință care cu gura căscată stă deasupra cărților întreaga sa viață, și-a găsit o preocupare și L-a uitat pe Dumnezeu.
În această lume, noi purtăm, o luptă neâncetată, o luptă pentru Icoana lui Dumnezeu care se află în sufletul nostru. Cine o fură de la noi? Toți iconoclaștii, toți potrivnicii icoanelor, iar primul iconoclast este păcatul.
Păcatul nu Îl suportă pe Dumnezeu, nu Îl vrea pe Dumnezeu nici în om, nici în lumea dimprejurul său.