Iubiţi credincioşi, astăzi nu o să vorbesc ceva din cele ale credinţei noastre, ci aş vrea să fac nişte aprecieri în legătură cu sfînta pe care o pomenim astăzi, Sfînta Maria Magdalena, cea întocmai cu apostolii, cea dintîi care l-a văzut pe Domnul Hristos înviat, după mărturia Sfîntului Evanghelist Marcu (Marcu 16, 9). Sfîntul Evanghelist Marcu spune că dacă a înviat Hristos în ziua cea dintîi a săptămînii, S-a arătat întîi Mariei Magdalenei din care scosese cîndva şapte draci. Şi în Evanghelia care s-a citit la Sf. Liturghie astăzi, s-a spus acelaşi lucru, că după Domnul Hristos mergeau şi nişte femei, între care una, Maria Magdalena, pe care Domnul Hristos a mîntuit-o de boli şi din care a scos şapte draci (Luca 8, 2).
Să ştiţi că cuvîntul şapte nu înseamnă totdeauna şapte, matematic, ci înseamnă un număr care reprezintă ceva mult. Sigur că e mult şi un drac să îl porţi în tine, dar şapte. Bineînţeles că nu e vorba de draci în înţelesul de fiinţe drăceşti, ci e vorba de dracii care ţin loc dracilor, adică patimile. Patimile, după concepţia din Pateric, sunt dracii noştrii. Nu vine împotrivitorul, diavolul, de fiecare dată să-ţi sugereze nişte idei, ci ai înlăuntrul tău deja nişte deprinderi care îţi schimbă mintea spre rău.Poţi avea şi deprinderi care-ţi schimbă mintea spre bine, virtuţi, numai că, trebuie să recunoaştem, fiecare dintre noi ne-am pomenit în lumea aceasta stăpîniţi de rele, de relele celor dinaintea noastră, de relele care ni le-au dat alţii, le-au pus în noi fără să vrea şi fără să ştie, pentru că omul nu apare aşa dintr-o dată, ca şi cînd ar cădea de undeva, ci însumează în sine răutăţile, păcatele, viciile şi virtuţile înaintaşilor. Există o asemănare cu părinţii, nu numai fizică, ci şi sufletească. Cunosc lucrurile acestea în special din scrierile părintelui Arsenie Boca şi din cuvîntările lui, şi din concepţia lui cît a ajuns pînă la mine, chiar la tinereţe. Părintele a pus accent pe această corespondenţă dintre omul însuşi şi oamenii prin care am venit în lumea aceasta. Spunea un cetăţean de prin părţile noastre, de la Făgăraş: “Eu văd în copiii mei oglinda mea din tinereţe, văd în copiii mei patimile mele de odinioară”. Bineînţeles că putea vedea şi virtuţile, poate că nu erau aşa puternice, sau nu avea destule, sau nu erau nişte realităţi aşa cum trebuia să fie şi atunci el vedea patimile lui în copiii lui. Aceştia sunt dracii, asupririle drăceşti din noi. Spune Domnul Hristos că “din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Matei 12, 34) şi spune Domnul Hristos că “din inima omului pornesc gîndurile cele rele, desfrîurile, hoţiile, uşurătatea, vicleniile, hulele” (Matei 15, 19), toate pornesc din inima omului şi acestea sunt cele care întinează pe om.
Sfînta Maria Magdalena a fost una dintre persoanele asuprite de patimi, una dintre persoanele pe care le-a transformat Domnul Hristos şi a făcut-o din rea bună prin puterea Domnului Hristos. Noi nu avem puterea să ne depăşim pe noi înşine, oricît am fi de luători aminte la viaţa noastră, şi oricît am şti lucrurile acestea nu ne putem realiza noi pe noi înşine, ci avem trebuinţă de ajutorul lui Dumnezeu. La călugărie se şi zice cînd îl întreabă pe candidatul la călugărie: “Vei rămîne în mănăstire pînă la ultima suflare a ta?” El răspunde: “Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu”. Noi contăm pe ajutorul lui Dumnezeu. Şi ajutorul lui Dumnezeu s-a dat Sfintei Maria Magdalena în înţelesul că a mîntuit-o Domnul Hristos de boli, şi a mînuit-o de patimi, de draci. Şi cînd a înviat din morţi, ca semn că a înviat pentru păcătoşi, S-a arătat Sfintei Maria Magdalena, cea odinioară păcătoasă, ca să se ştie că Domnul Hristos a venit, cum a spus El Însuşi, ca să mîntuiască pe cei păcătoşi. A zis către Zaheu: “Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia că şi acesta fiul lui Avraam este, că Fiul Omului a venit să caute şi să mîntuiască pe cei pierduţi” (Luca 19, 9-10). Sfîntul Apostol Pavel spune că “Hristos a venit în lume să mîntuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintîi sunt eu” (I Timotei 1, 15).
Intervenţia Domnului Hristos e necesară în astfel de împrejurări, noi nu ne mîntuim prin puterile noastre, ci ne mîntuim prin puterea lui Dumnezeu, prin puterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos. Nu ne mîntuim cum zic cei care urmează practici extra-creştine, practici de la păgîni, şi neglijează creştinismul, şi zic că omul cumva se mîntuieşte pe el însuşi prin experienţă, prin eşecuri şi succese, trage nişte concluzii şi aşa se mîntuieşte. Noi nu credem aşa, noi credem că avem trebuinţă de mîntuire, de aceea zicem “Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Iubiţi credincioşi, Sfînta Maria Magdalena este considerată ca fiind femeia păcătoasă pe care o prezintă Sfîntul Evanghelist Luca în capitolul 7, de la versetul 37 pînă la sfîrşitul capitolului, care a mers şi a udat cu lacrimi picioarele Domnului Hristos, le-a uns cu mir, le-a şters cu părul capului ei şi Domnul Hristos a zis: “I se iartă păcatele cele multe pentru că mult a iubit”. A spus femeii păcătoase pe care de fapt nu o numeşte evanghelistul Maria Magdalena, dar pentru că îndată la începutul capitolului 8 e vorba şi de Maria Magdalena, noi credem, şi crede Biserica, că Sfîntul Evanghelist a făcut această legătură între Maria Magdalena şi femeia păcătoasă.
Şi pentru că e vorba de femeia păcătoasă care a udat cu lacrimi picioarele Mîntuitorului şi le-a uns cu mir, aş vrea să vă pun în atenţie o alcătuire de la slujbele noastre, şi anume referitoare la ceea ce a făcut femeia păcătoasă, o alcătuire care zice aşa: “Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, ca oarecînd femeii celei păcătoase şi mă învredniceşte să ud precuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit. Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie – fiţi atenţi ce s-aduc – viaţă curată, prin pocăinţă mie agonisită, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: credinţa ta te-a mîntuit, mergi în pace”. Femeia aceea păcătoasă avea lacrimi, noi nu avem lacrimi, sau avem lacrimi întîmplătoare, şi atunci cerem de la Domnul Hristos ce nu avem noi. De ce lacrimi ? Pentru că Sfîntul Isaac Sirul spune că “lacrimile sunt semne în trup despre aşezarea minţii”. Sunt deci exteriorizări ale unei sensibilităţi. Şi atunci noi, pentru că nu avem lacrimi, cerem şi zicem “Lacrimi dă-mi mie, Dumnezeule, – Mîntuitorul e Dumnezeu – cum ai dat cîndva femeii celei păcătoase şi mă învredniceşte să ud preacuratele Tale picioare, care din calea rătăcirii pe mine m-au izbăvit”. Şi femeia păcătoasă mai avea ceva, mir, mir de mult preţ. Şi zicem mai departe: “Şi mir de bună mireasmă să aduc Ţie viaţă curată – deci mirul nostru nu-i mir, ci viaţa curată, mirul nostru-i viaţa curată; cum se ajunge la viaţa curata ? Prin pocăinţă – prin pocăinţă mie agonisită, – de ce ? Ca avînd lacrimile şi viaţă curată, ca să aud şi eu glasul Tău cel dorit: – exprimarea adevărului care zice – credinţa ta te-a mîntuit, mergi în pace”.
Şi pentru că Maria Magdalena a fost mironosiţă, putrătoare de mir – asta înseamnă mironosiţă – s-a dus cu mir la mormîntul Domnului nostru Iisus Hristos să completeze ceea ce a făcut Sfîntul Iosif din Arimateea şi Sfîntul Nicodim. Fiţi atenţi, ea nu s-a gîndit – şi nici celelalte mironosiţe nu s-au gîndit – că de fapt s-au împlinit cele de înmormîntare, au vrut să ducă şi ele ceva din partea lor. Şi poate că şi-au zis cam aşa: Iosif şi Nicodim şi-au dus mirul lor, vrem şi noi să ducem nişte mir la mormîntul Mîntuitorului, spre cinstirea Mîntuitorului. Bineînţeles, au pregătit mir, au cumpărat miresme, şi s-au dus cu el şi nu l-au folosit. Ştiţi de ce vreau să vă spun lucrul acesta? Pentru că Dumnezeu primeşte şi intenţiile omului, nu primeşte numai faptele omului. Sigur că Domnul Hristos a primit mirul femeilor mironosiţe de care nu a mai fost nevoie şi mai ales a primit inima lor cinstitoare. Şi cu asta fac eu o legătură care-mi place tare mult.
Există în Noul Testament o scriere numită Epistola către Filimon. Eu nu ştiu dacă v-aţi oprit vreodată cu destulă atenţie asupra acestei scrieri. E o scriere scurtă, o epistolă, o scrisoare de două pagini, poate nici de două pagini, nu-mi dau seama bine, scurtă în orice caz. Scrisoarea aceasta e o scrisoare de recomandare. Cum s-a ajuns la scrisoarea aceasta ? Sfîntul Apostol Pavel era arestat, era închis într-o închisoare, la Roma sau la Cezareea. Cei mai mulţi zic că la Roma. Şi acolo la Roma, şi acolo în închisoare – să nu precizăm noi ceea ce nu e precizat – alături de Sfîntul Apostol Pavel se mai găsea un rob fugar, un sclav care a fugit de la stăpînul său. Sfîntul Apostol Pavel îl cunoştea pe stăpînul fugarului şi ştia că e creştin. Şi că-i creştin cumva prin influenţa Sfîntului Apostol Pavel. Lucrurile acestea le deducem din scrisoare, din felul cum e scrisă scrisoarea. Şi acolo l-a cîştigat pe Onisim – aşa se numea fugarul cela – pentru credinţa în Hristos. Foarte frumos. Dar Sfîntul Apostol Pavel, după ce l-a cîştigat pentru credinţa în Hristos, l-a îndemnat să se întoarcă la stăpînul lui din Colose, la Filimon, şi să-i spună: am greşit, iartă-mă, am să rămîn în continuare în casa ta, am fugit, n-am făcut bine, un fel de fiu risipitor care se întoarce la tatăl lui. Acesta era un sclav care trebuia să se întoarcă la stăpînul lui. Adică Sfîntul Apostol Pavel – luaţi aminte – n-a zis: bine, acum eşti creştin, poţi să trăieşti oriunde, n-ai nici o obligaţie, ci dimpotrivă, l-a trimis de unde a plecat. De unde a plecat cu necinste, să se pocăiască cu cinste. Dar nu l-a trimis cu mîna goală, ci cu o scrisoare de recomandare. Şi scrisoarea aceasta de recomandare eu v-o pun la inimă şi vă rog să o citiţi, şi nu odată, ci de mai multe ori şi să căutaţi să pătrundeţi înţelesurile acestei scrisori, să pătrundeţi sensibilitatea care reiese din scrisoare. Sf. Ap. Pavel i-a scris lui Onisim aşa, între altele: “Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate” – sfinţii fiind credincioşii, creştinii. Deci eşti un om care aduci în jurul tău o bucurie, o odihnă. “Sufletele sfinţilor se odihnesc întru tine, frate”, atunci şi pe Onisim acesta pe care ţi-l trimit şi care a devenit sfînt între sfinţi, între creştini, ar trebui să-l odihneşti şi pe el, adică să nu-l mustri că a plecat, să nu-l cerţi, să nu-l pedepseşti, ci să-l primeşti şi să-l odihneşti şi pe el. Acum urmează ceva frumos, neînchipuit de frumos, ca de la Dumnezeu nu ca de la oameni. Zice Sf. Ap. Pavel: “Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea”. Ţi-l trimit pe el – ce-ţi trimit? – nu un om din exteriorul meu, inima mea. Ori inima mea, ori el, e acelaşi lucru. Şi acum urmează iar ceva frumos: “Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. Iubiţi credincioşi, e ceva neînchipuit de frumos şi poate nu-i frumos pentru cineva care citeşte întîi, şi poate nu-i aşa de frumos pentru cineva care citeşte la tinereţe, dar pentru cineva care a făcut o experienţă de o viaţă întreagă şi s-a sensibilizat pentru lucruri de felul acesta, e copleşitor de frumos. “Ţi-l trimit pe el, chiar inima mea. Primeşte-l pe el cum m-ai primi pe mine”. E extraordinar.
Iubiţi credincioşi, am amintit lucrul acesta pentru că eu fac o legătură între femeile mironosiţe, cu mirul neîntrebuinţat dar cu mirul care reprezenta inima lor, şi Sfîntul Apostol Pavel, cu îndemnul către Filimon să-l primească pe Onisim cum l-ar primi pe Sfîntul Apostol însuşi, să odihnească inima lui, să primească chiar inima lui cînd îl primeşte pe Onisim. Aşa ceva au făcut femeile mironosiţe. Am pregătit mirul, nu a fost cazul să-l întrebuinţăm, dar corespondentul mirului, respectiv cinstirea noastră, iubirea noastră faţă de Tine, asta rămîne, şi sigur că primeşti aceasta mai mult decît mirul pe care l-am pregătit şi nu l-am întrebuinţat.
Aş vrea să mai adaug ceva la aceasta, şi anume că între alcătuirile de la Sfintele Paşti este şi o alcătuire care zice aşa: “Femeile cele gînditoare de Dumnezeu, cu miruri în urma Ta au alergat, şi pe Care ca pe un mort cu lacrimi Te căutau, s-au închinat Ţie şi Paştile cele de taină Ucenicilor bine le-au vestit.” Vorbim cu Domnul Hristos şi avem în vedere femeile mironosiţe, între care şi Sfînta Maria Magdalena. şi zicem: “Femeile cele gînditoare de Dumnezeu – acum mai nou e tradus femeile cele “înţelepţite de Dumnezeu”; să ştiţi că-mi place mai mult expresia “gînditoare de Dumnezeu”; de ce? buna mea, Dumnezeu s-o odihnească, cînd îi venea în minte ceva frumos şi ceva deosebit, zicea “mi-a adus Dumnezeu un gînd”; asta înseamnă să fii gînditor de Dumnezeu, să ai în vedere pe Dumnezeu, să nu faci abstracţie de prezenţa lui Dumnezeu, să te bucuri de existenţa lui Dumnezeu şi să fii gînditor de Dumnezeu, adică gînditor cu gîndul la Dumnezeu cu miruri – expresia cinstirii lor – în urma Ta au alergat, şi pe Care ca pe un mort cu lacrimi Te căutau, s-au închinat Ţie şi Paştile cele de taină Ucenicilor bine le-au vestit.”
Tot între alcătuirile frumoase de la Paşti – totul e frumos la Paşti, la Paşti e extraordinar – este şi aceasta: “Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecînd în mormînt, mers-au de către ziuă căutîndu-L ca pe o zi Mironosiţele fecioare, şi una către alta striga: O, prietenelor, veniţi să ungem cu miresme trupul cel purtător de viaţă şi îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel căzut şi care acum este în mormînt; să mergem să ne sîrguim ca şi Magii şi în loc de daruri miruri să aducem Celui ce nu în scutece, ci în giulgi este înfăşurat, şi să ne închinăm şi să plîngem şi să strigăm: O, Stăpîne, scoală-Te, Cela ce dai celor căzuţi sculare!”
Iubiţi credincioşi, nu ştiu dacă poate fi ceva egal cu aceasă alcătuire, care-i o alcătuire literară. Bineînţeles că lucrurie acestea nu s-au întîmplat aşa, adică s-au întîmplat în fapt, dar nu s-au întîmplat în gînd, în exprimare. Dar e extraordinar de frumos. “Pe Soarele cel mai înainte de soare, care a apus oarecînd în mormînt – gîndiţi-vă ce frumos; pe cine, cine a apus în mormînt? Soarele; care soare? Soarele Cel mai înainte de soare, care a apus oarecînd în mormînt; noi vorbim în perspectiva trecutului, pentru că lucrurile s-au împlinit, nu se împlinesc acum – mers-au de către ziuă – şi acum iar urmează ceva frumos – căutîndu-L ca pe o zi – cînd e întuneric, doreşti ziua, şi L-au căutat înainte de răsăritul soarelui, înainte de zi, pe Soarele Cel mai înainte de soare care a apus oarecînd în mormînt, ca pe o zi – Mironosiţele fecioare, şi una către alta striga: O, prietenelor, – sigur nu au zis aşa; e o alcătuire literară înfrumuseţătoare de slujbe, o minunăţie – veniţi să ungem cu miresme trupul cel purtător de viaţă şi îngropat, – adică ele aveau conştiinţa că trupul pe care-l ung cu miresme nu-i un cadavru, ci este un trup purtător de viaţă; de ce? pentru că dumnezeirea nu s-a despărţit nici de trup în mormînt, nici de suflet în iad, ci a fost pretutindenea, şi cu trupul în mormînt şi cu sufletul în iad, şi a fost şi în rai împreună cu tîlharul – trupul care a înviat pe Adam cel căzut şi care acum este în mormînt”. Şi acum se face o legătură pe care sigur nu au făcut-o mironosiţele. Nu vă opriţi asupra faptului acestuia, eu totuşi vi-l pun în atenţie, vi-l pun în evidenţă. De ce? Pentru că s-ar putea întîmpla să vă vină şi vouă gîdul acesta: aşa ceva nu a fost! Nu a fost, şi eu zic că nu a fost, dar e frumos ca şi cînd ar fi fost, pentru că în fapt a fost, n-a fost în exprimare. Şi zice: “veniţi să ungem cu miresme trupul cel purtător de viaţă şi îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel căzut şi care acum este în mormînt”. Şi acum, referitor la Magi: “să mergem să ne sîrguim ca şi Magii – ce au făcu Magii? au mers de departe la locul unde era Domnul Hristos după ce S-a născut şi au adus daruri; cui? Celui ce a fost înfăşurat în scutece, lui Dumnezeu întrupat cu începere de copil; e o asociaţie de idei frumoasă: s-au dus Magii să-I aducă daruri aur, tămîie şi smirnă, ştim aceasta din Evanghelia de la Matei, şi ştim din tradiţia Bisericii, din învăţătura Bisericii – şi în loc de daruri – deci în loc de aur, tămîie şi smirnă – miruri să aducem – acum e nevoie de miruri, nu de alte daruri – Celui ce nu în scutece ci în giulgi este înfăşurat – înfăşurare în scutece, înfăşurare în giulgi, înfăşurare la naştere, înfăşurare la moarte; sunt nişte lucruri foarte, foarte frumoase – şi să ne închinăm – ca şi Magii să ne închinăm – şi să plîngem şi să strigăm: O, Stăpîne, scoală-Te, Cela ce dai celor căzuţi sculare!”
Eu nu pot face altceva acum decît să vă mulţumesc că m-aţi lăsat să mă desfăşor, că m-aţi lăsat să mă bucur de gîndurile acestea care vă doresc să vă fie şi vouă spre bucurie.
Arhimandrit Teofil Părăian