Că adevăr vă grăiesc: Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo!, şi se va muta şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. (Matei 17:20)
Scepticii şi naturaliştii de-a lungul timpului au întors pe faţă şi pe dos acest verset. Îmi aduc aminte acum de un pasaj din cartea “Sclavia umană” a lui W. Somerset Maugham, în care un băiat cu picioare strâmbe merge la culcare gândindu-se la el însuşi ca fiind complet sănătos şi perfect, doar ca să se trezească cu acelaşi picior pe care l-a avut mereu, şi cu credinţa zdrobită în Dumnezeu.
Am văzut multe cazuri, unele mai simple, altele mai complexe, unde percepţia despre lume şi despre locul credinţei în lume era esenţialmente aceeaşi ca a băiatului din povestea lui Maugham.
La suprafaţă, afirmaţia lui Hristos este absurdă. Pentru că, dacă aşa mărime mică a credinţei ar muta munţi – atunci trebuie să mărturisesc că am văzut mai puţină credinţă decât atâta, şi eu personal, posed şi mai puţin de atât. Dar asemenea afirmaţii absurde nu ne sunt date doar pentru efectul lor sau ca o exagerare. Ciudat, dar oamenii citind aceste vorbe ale lui Hristos, imediat presupun că ştiu ce este credinţa.
Şi aceasta, cred eu, că este adâncul problemei. Credinţa despre care vorbeşte Hristos este un mod de percepţie, de existenţă care ne este străin nouă. Desigur, certitudinea intelectuală sau încrederea ce se vede astăzi în lumea modernă nu este credinţa care mută munţi. Această certitudine este pur şi simplu un fel de opinie, care nu diferă în niciun fel de alte multe opinii pe care noi le avem despre multe lucruri. O asemenea incredere (certitudinea intelectuală etc) nu necesită nicio transformare particulară a persoanei ce o simte. În cel mai bun caz, poate reprezenta o schimbare în modul în care noi ne raportăm la un lucru – poate nu mai importantă decât a ne schimba marca de săpun pe care o folosim.
Scripturile vorbesc de salvarea harului prin credinţă, dar în dezbaterile Reformării, când întreaga relaţie cu Dumnezeu a fost în mare parte redusă la o problemă de statut legal, această certitudine intelectuală a fost suficientă pentru a susţine acest argument. Dar nu este suficientă ca unealtă de înţelegere profundă a credinţei.
Vladimir Lossky spune acestea despre credinţă:
Ceea ce noi căutăm există deja, ne precede şi face posibilă însăşi căutarea noastră. ‘Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu.’ (Evrei 11:3). Aşadar credinţa ne permite să gândim, ne dă adevărata inteligenţă. Cunoaşterea ne este dată nouă prin credinţă, adică prin participarea noastră voită la prezenţa Lui ce se dezvăluie pe Sine Însuşi. Credinţa nu este aşadar o simplă atitudine psihologică, o simplă fidelitate. Este o relaţie ontologică între om şi Dumnezeu, o relaţie a sufletului pentru care catehumenul se pregăteşte, şi prin care botezul şi încreştinarea se revarsă asupra credinciosului: daruri care restaurează şi însufleţesc natura umană cea mai adâncă. (Lossky –Teologia ortodoxă).
Credinţa este un mijloc de percepere înrădăcinată în uniunea vie cu Dumnezeu. Prin ea, ni se oferă o vedere duhovnicească. Prin credinţa noastră în Dumnezeu percepem adevărul despre ceea ce El este. Este o “relaţie ontologică între om şi Dumnezeu”. Ea implică instantaneu o transformare a fiinţei noastre celei mai adânci – fie ea transformarea cât de mică.
Iată dar exemplul lui Hristos – că cea mai mică cantitate a unei asemenea existenţe este capabilă să mute munţii.
Toate acestea ne întorc pe noi la viaţa noastră de rugăciune şi de căutare permanentă a uniunii cu Dumnezeu prin numele Său. Nu trebuie să încercăm mai mult – ci trebuie să încercăm ceva diferit. Felul nostru de a vedea, de a gândi, de a crede, de a alege etc., sunt toate distorsionate şi ne împiedică să aflăm adevărul despre noi înşine. Credinţa, dată nouă de Dumnezeu, este o restaurare a sinelui nostru adevărat.
Blogul Părintelui Stephen Freeman, https://parintelestephen.wordpress.com/