Într-o mănăstire poate să fie rânduială, dar viaţa călugărească să fie inexistentă. Mănăstirea trebuie să pună deasupra tuturor ascultarea şi epitrahilul. Mie, de fiecare dată când mă spovedeam, îmi venea mare bucurie şi mă dăruiam mult pe sine-mi rugăciunii. Nu numai atunci, ci şi acum, când mă spovedesc, simt bucurie, mă uşurez îndată. Am primit aşa, cu credinţă, această taină. Din ea trebuie sa izvorască toate. Toate în ascultare, în sfinţenie.
Cele duhovniceşti nu se dobândesc fără suferinţă. Ar trebui să adaug că, desigur, Bătrânul nu ţintea să dobândească vreun dar. Nicidecum. Dorea să câştige numai iubirea lui Hristos, nimic altceva. Scopul monahului – şi, în general, al oricărui creştin – nu este dobândirea de daruri de la Dumnezeu, ci numai iubirea Lui, ieşirea din autosuficienţă, comuniunea iubitoare cu El.
Trebuie ca omul însuşi să vrea să împlinească ceva. Îmi amintesc iar vorbele Părintelui Porfirie: „Măi, eu nu vorbesc nimănui despre Hristos fără să mi se ceară!”. N-o spunea în mod egoist, ci din respect pentru libertatea altora. „Eu mă rog pentru ei, le fac şi minuni, dar nu le vorbesc. Vreau ca ei să-şi deschidă singuri sufletul şi să-mi ceară ei înşişi să le vorbesc.”
Cuvintele Părinţilor sunt frumoase şi nu te poţi sătura de ele. Să-L slăvim şi să-I mulţumim lui Dumnezeu, Care le-a dat sfinţilor harul şi Duhul Său, pe care ei le întipăresc în viaţa şi în textele lor, în troparele de care noi ne desfătăm, ascultându-le şi citindu-le! Însă e nevoie de meşteşug şi de metodă pentru a ni le însuşi.
Într-o zi, i-am mărturisit Părintelui:
‒ Părinte, mă enervez foarte repede.
‒ Bun lucru e mânia!
Crezând că glumeşte, l-am întrerupt:
Intr-o vreme când din ce în ce mai mulți oameni simt nevoia, din cauza crizelor care îi afectează, să cerceteze evenimentele eshatologice ca cele descrise în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, dar și acele lucruri făcute cunoscute prin harul Domnului profeților, părinților Bisericii și sfinților din zilele noastre ca părintele Paisie Aghioritul, trebuie totuși să luăm în seamă și părerea părintelui Porfirie și să înțelegem de ce un așa mare om al timpurilor noastre, în timp ce știa foarte bine ce trăim noi acum și care este sursa, a evitat să vorbească despre aceste lucruri.
Odată, nu eram foarte sigur dacă adoptasem atitudinea cuvenită într-o anumită împrejurare şi i-am mărturisit aceasta Bătrânului:
‒ Părinte, într-o duminică dimineaţă, după Sfânta Liturghie, am fost invitat acasă la un frate duhovnicesc. Au pus un grătar în curte şi au prăjit carne. Am dat şi eu o mână de ajutor şi, pe când aranjam cărbunii aprinşi, fiul lor, elev de liceu, care în clipa aceea stropea florile, a întors furtunul asupra focului.
Spune înţeleptul Solomon că Hristos „Se lasă găsit celor ce nu-L ispitesc pe El” (Înţelepciunea lui Solomon 1, 2). „Ispititorii” lui Dumnezeu sunt cei ce se îndoiesc, ezită sau, încă şi mai rău, se împotrivesc atotputerniciei şi atotînţelepciunii Lui. Sufletul nostru nu trebuie să se împotrivească, zicând „de ce a făcut Dumnezeu asta aşa, de ce pe cealaltă altfel, nu putea să facă altcumva?”.
Toate problemele noastre, cele materiale, cele trupeşti, toate să le încredinţăm lui Dumnezeu. Precum spune în Dumnezeiasca Liturghie „şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”. Toată viaţa noastră o lăsăm în seama Ta, Doamne. Ce voieşti Tu. Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ.
Omul lui Dumnezeu pe toate le preface în rugăciune. Şi greutatea, şi necazul, le preface în rugăciune. Orice i s-ar întâmpla, îndată începe: „Doamne lisuse Hristoase…”. Dragostea este folositoare la orice, şi la cele mai simple lucruri.
Un prieten mi-a mărturisit că suferea din cauza purtării aspre a şefilor săi. Acest lucru ameninţa să-l umilească şi să dea impresii greşite despre caracterul său. Bătrânul l-a primit, a pus lucrurile la punct şi i-a făcut o radiografie sufletească foarte corectă:
Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletelor noastre. N-a spus Domnul: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu… şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33; Luca 12, 31)? Uşor, foarte uşor poate Hristos să ne dea tot ceea ce dorim! Iată taina: să nu vă puneţi deloc în minte să cereţi un anumit lucru. Secretul este să cereţi unirea voastră cu Hristos în chip dezinteresat, fără să spuneţi: „Dă-mi asta, dă-mi-o pe cealaltă…”.
Capătul virtuții este iubirea lui Dumnezeu, care este desăvârșită și absolută. Când sufletul nostru este mistuit de dorul dumnezeiesc, atunci buna-pătimire a trupului se veștejește.
Rugăciunea minţii se săvârşeşte numai de către cel ce a dobândit harul lui Dumnezeu. Nu trebuie să se facă sub înrâurirea cugetului: „Să o învăţ, să o izbândesc, să ajung la ea!”, căci poate duce la egoism şi la mândrie. Este nevoie de experienţă, de dor fierbinte, dar întru cuminţenie, cu băgare de seamă şi înţelepciune. Un singur gând – „Sunt sporit” – le pierde pe toate. Cu ce să ne mândrim? N-avem nimic al nostru. Lucrurile acestea sunt subţiri.
În Sfântul Munte, la chilia mea, uşa are o clanţă veche. Trebuie apăsată bine ca să se deschidă uşa, şi atunci face un zgomot foarte puternic. De fiecare dată când venea cineva, făcea „craaaac!”. Se auzea zgomotul la o sută de metri. Nu puteau deschide fără să facă gălăgie. Deşi era uşor, şi le arătam, şi încercau şi ei, iarăşi făceau zgomot.
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Ambele îşi iau puterea dintr-o singură sursă. Puterea asta este ca o baterie. Dacă lumea cea rea se conectează la ea, ne duce la pierzanie. Dacă totuşi se conectează lumea cea bună, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, senine, dumnezeieşti. Aşadar aceeaşi putere alimentează atât sinele cel bun, cât şi pe cel potrivnic. De fiecare dată suntem robi fie ai unuia, fie ai altuia, fie ai celui bun, fie ai celui rău. Să ne străduim ca, în loc să fim ai celui rău, să fim ai celui bun.
Viața prezentă este o permanentă luptă împotriva răului și a multiplelor forme pe care acesta le îmbracă, în păcate și patimi, suferințe și încercări, boli și dureri. Unii gustă din cupa amară a necazurilor din fragedă copilărie, clipe în care nu doar că nu ar fi trebuit să cunoască apăsarea sau gravitatea lor, ci nici măcar de faptul că ele există n-ar fi fost nevoie să afle. Alții dau față în față cu ea mai târziu dar, cu toate acestea, suferința face parte din viața omului căzut.
Înlăuntrul nostru avem două lumi: cea bună şi cea rea. Amândouă îşi sorb puterea din acelaşi izvor. Această putere este ca o baterie. Dacă la ea se conectează răul, ne duce la dezastru. Dacă se foloseşte de ea binele, atunci toate în viaţa noastră sunt frumoase, liniştite, dumnezeieşti. Deci, aceeaşi putere poate alimenta fie sinele cel bun, fie sinele cel potrivnic. Suntem robi unuia dintre cei doi – celui bun sau celui rău. Să urmărim să fim ai celui bun, nu ai celui rău.