1. De vreme ce trăim într-o mănăstire de obşte, trebuie cu intenţia noastră nesilită şi cu inimă binevoitoare să ne tăiem orice voie în faţa Egumenului. Şi cu ajutorul lui Dumnezeu vom dobândi simplitatea şi se va mortifica cu totul voia noastră proprie.
2. Acela este într-adevăr monah adevărat care izbuteşte să ajungă la trezvie, şi are adevărata trezvie acela care este monah după inimă.
3. Monah este acela care şi-a îndepărtat mintea sa de lucrurile materiale şi se afieroseşte lui Dumnezeu prin înfrânare, dragoste, psalmodie şi rugăciune.
4. Nimeni să nu te înşele, monahule, că poţi să te mântuieşti, dacă eşti rob al plăcerii şi al slavei deşarte.
5. Monahul, întrucât a ales fecioria şi necăsătoria, are datoria de a avea totdeauna mijlocul său încins şi candela sa totdeauna aprinsă. Mijlocul încins prin înfrânare, iar candela aprinsă prin rugăciune, contemplaţie şi iubire duhovnicească.
6. De aceea spune Mântuitorul: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (vezi Matei 5, 8). Atunci îl vor vedea pe El şi, comorile Lui, când se vor curaţi pe ei înşişi prin dragoste şi prin înfrânare.
7. Pentru aceasta spune iarăşi: „Vindeţi averile voastre şi daţi-le milostenie şi iată, toate ale voastre vor fi curate” (vezi Luca 11, 41), pentru că nu vă veţi mai îndeletnici de acum cu cele trupeşti, ci ţinta voastră va fi să vă curăţiţi de ură şi de risipirea minţii voastre (pe care Domnul o numeşte inimă).
8. De vreme ce cu harul lui Dumnezeu ai lepădat materia şi ai părăsit lumea, părăseşte acum şi gândurile cele viclene.
9. Marile arme ale celui ce se linişteşte cu răbdare sunt înfrânarea şi dragostea, luarea aminte şi studiul duhovnicesc.
10. Împiedică-ţi mintea să se întoarcă în jurul celor sensibile pentru ca să nu culeagă din acestea plăceri şi întristări.
11. Nevoinţa are nevoie de răbdare şi mărinimie, pentru că iubirea de osteneală care durează mult timp alungă iubirea de plăcere.
12. Când voieşte cineva, uşor se poate izbăvi de lucruri; însă ca să se izbăvească de înţelesurile lor este nevoie de multă osteneală.
13. Atunci când mintea este mişcată de dragostea de Dumnezeu, cultivă înţelesuri bune despre Dumnezeu. Iar când este mişcată de filautia, atunci se întâmplă contrariul.
14. Monah este acela a cărui minte tăgăduieşte simţirea şi nu consimte nici măcar să vadă un gând de plăcere.
15. Doctor este mintea care s-a vindecat pe sine însăşi şi-i vindecă pe alţii de cele de care s-a vindecat pe sine.
16. Le leapădă pe cele prezente acela care a gustat din cele nădăjduite pentru că şi-a strămutat întregul său dor spre acelea.
17. Semn al răbdării este iubirea ostenelilor. Întru acestea are mintea curaj şi nădăjduieşte sa izbândească dobândirea făgăduinţelor dumnezeieşti şi să se izbăvească de pedepsele cele înfricoşătoare.
18. Nu există nici făptuire sigură fără contemplaţie (vedere duhovnicească), nici contemplaţie adevărată fără făptuire. Trebuie ca şi făptuirea să fie raţională, şi contemplaţia făptuitoare, încât la prima să nu aibă putere răutatea, iar la a doua să fie puternică virtutea prin dispoziţia spre binefacere.
19. Încheierea faptelor practice este mortificarea patimilor, în timp ce a celor cunoscătoare (gnostice) este contemplarea virtuţilor.
20. Atunci când se roagă, cei practici sunt ca şi cum ar intra prin uşile poruncilor lui Dumnezeu. Cei contemplativi, ca şi cum ar intra în curţile virtuţilor cu cântări de laudă.
21. Ţarina care nu a fost bine cultivată de obicei nu-l răsplăteşte cu recoltă bogată şi cu rod curat pe „agricultor. Şi acela care lucrează nevoinţa practică, „dacă nu lucrează cu sârguinţă şi fără făţărnicie, nu va vedea rod al rugăciunii mult şi curat!
22. Cel practic are ca un acoperământ peste inima sa în timpul rugăciunii cunoaşterea celor sensibile, pe care nu-l poate scoate din pricina legăturii lui cu acestea. Numai contemplativul, deoarece nu este împiedicat de lucrurile sensibile, poate să vadă :cu faţa descoperită în parte slava lui Dumnezeu.
23. În casa sufletului practic există planşete, jeliri şi vaiete din pricina ostenelii. În timp ce în sufletul contemplativ (cel văzător cu duhul) se aud glasuri de veselie şi de slăvire din pricina cunoaşterii duhovniceşti.
24. Celor înzestraţi în partea raţională, contemplaţia premerge făptuirii, în timp ce la cei mai simpli premerge făptuirea faţă de contemplaţie. Amândouă se încheie în acelaşi bun sfârşit. Însă mai repede se arată în aceia în care premerge contemplaţia față de făptuire.
25. Nevoitorul trebuie să-şi îngrădească simţirea sa la mâncarea de un singur fel, iar mintea sa la rugăciunea de un singur gând. Astfel, slobozită de patimi, mintea este răpită la vederea lui Hristos în timpul rugăciunii.
26. Dator este monahul să ţină necurmată lupta nevoinţei; să ia aminte la atacurile diavolului şi ca un bun navigator să treacă peste valuri – după cum îl va ghida harul –, fără să se îndepărteze de la calea sa. Dator este să ia aminte numai la sine însuşi şi să se apropie de Dumnezeu fără să i se rătăcească gândirea ici şi colo, şi fără ca mintea sa să se lase stârnită de curiozitate.
27. Cel care a lepădat toate poftele lumeşti se face pe sine însuşi mai presus şi slobod de orice înrâurire şi robie lumească.
28. Dacă ai ales să trăieşti împreună cu fraţii duhovniceşti, leapădă-ţi încă de la uşă voile tale. Alt mod nu există ca să te afli în pace cu Dumnezeu si cu fraţii.
29. Viaţa cu luare aminte care se izbândeşte prin harul Domnului se face maică a contemplaţiei şi a cunoaşterii dumnezeieştilor înţelesuri atunci când este unită cu smerenia.
30. Raiul nepătimirii, care este ascuns înlăuntrul nostru, este icoana aceluia care în viitor va fi primit de cei drepţi. însă nu se vor afla afară din acela toţi cei ce nu au putut intra în raiul care este înlăuntrul nostru.
31. Monahului care nu se nevoieşte cu bărbăţie, ci este nepăsător în nevoinţa sa pentru virtuţi, cu dreptate i se îngăduie să cadă în ispite, ca să se trezească din nepăsarea sa. În chip silnic va fi supus patimilor împotriva cărora se luptă.
32. Înainte de a începe lupta împotriva vrăjmaşului, caută o alianţă. Înainte de a veni împotriva ta întristările, roagă-te. Vei vedea atunci că Dumnezeu te aude şi te ajută mai mult decât te aştepţi tu.
33. Să nu primeşti judecăţi împotriva părintelui tău duhovnicesc, nici să nu-l înlesneşti pe acela care îl atacă, să nu se mânie Domnul de lucrurile tale şi să te nimicească cu totul din ţinutul vieţii.
………… ……. Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012