Rugăciunea este respirația sufletului, este izvorul vieții noastre. Așa cum trupul nu poate trăi fără aer, sufletul nu poate trăi fără rugăciune. Rugăciunea nu este doar o datorie creștină, ci este o necesitate vitală. Prin rugăciune, sufletul nostru intră în contact cu Dumnezeu, se hrănește din harul Său și se înalță spre ceruri.
Să fim întotdeauna viteji, suflete frumoase, fără urme de nenorocire şi văicăreală…şi când în căderea şi în păcatul tău spui: “Doamne al meu, auzi-mi, rogu-mă, strigătul, primeşte revărsarea inimii mele!”, având deplina simţire că Domnul este înaintea ta şi te aude (Ps. 15, 8), atunci îndată vine întreaga rouă a cerului peste tine şi devii sfânt.
Să nu ai duşmănie faţă de vreun om, căci nu-ţi va fi primită rugăciunea. Împacă-te cu toţi, ca să ai îndrăznire la rugăciune.
La taina îndumnezeirii omului și a sfințirii zidirii participă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujește. Omul se oferă pe sine și darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare și băutură, dimpreună cu toate darurile dumnezeiești ale Sfântului Duh. Devenim sfinți, primim bucurie, pace, iubire, blândețe, Duh Sfânt. Nu ajungem sfinți prin viața noastră, ci Dumnezeu ne sfințește prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu și om.
Durerea, neliniștea, teama și zbuciumul sufletesc sunt roadele căderii omului, care au intrat în lume prin iubirea de sine. Acești „vapori” întunecă sufletul și dau naștere la felurite griji. Însă starea firească a omului este bucuria – căci acolo unde este Dumnezeu, este și bucurie. Iar sufletul omului este răsuflarea lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat sufletul, iar acesta, în chip firesc, tinde spre El. Așadar, neliniștea, frica, durerea – nu sunt firești. Ele nu își au locul firesc în sufletul omului.
Ce înseamnă să teologhisești? Începi să te gândești la Dumnezeu, prin urmare, înlăuntrul tău, vorbești despre Dumnezeu. Începi să-l descoperi pe Dumnezeu întru cunoștință. Începi să devii cunoscător al lui Dumnezeu. Acum Îl înțelegi mai mult pe Dumnezeu, Îl cunoști pe Dumnezeu. Acum vorbești cu Dumnezeu.
Să vedem acum ce este boala. Mai întâi de toate, boala este o durere. Să spunem că îmi iau în serios boala și că mă străduiesc să depășesc durerea. Dar ați văzut vreun om care să nu aibă dureri? Eu nu am văzut! Ați văzut vreun om care să fi depășit chiar și o singură durere și să nu fi căzut într-una și mai mare?
Păcatul se îndepărtează imediat de la mine, atunci când îmi aduc aminte că sunt un păcătos, pentru că prin acest gând Dumnezeu se apropie de mine…
Sigur că Dumnezeu nu poate să facă nimic dacă omul nu vrea. Dar, dacă vrea, atunci pe toate le face Dumnezeu. Un singur lucru nu poate să facă, sa ne lipsească de voinţă.
Fiecare ceas și clipă, fiecare întâmplare și înțeles sunt daruri ale lui Dumnezeu. Dumnezeu ne dăruiește timpul, dar, în realitate timp nu există. Timpul este ceva trecător. Lasă urme zborul unei păsări? Cu siguranță, nu! Tot așa este și timpul. Există numai veșnicia, care Îl cuprinde pe Dumnezeu și făpturile zidite după chipul Lui. Singurul veșnic, precum și singurul bun și sfânt, este Dumnezeu.
Așadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei – ce înseamnă în înaintarea ei – în ieșirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mișcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o «tăcere în tăcere» înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută.
…In timpul privegherii, omul se luminează, își curățește cugetul, își alungă gândurile; îi rămâne numai mintea curată, care se poate înălța către Dumnezeu, se poate bucura de prezența Lui, Îl poate iubi, cunoaște, pentru că este vorba despre Dumnezeul lui, iar nu despre un Dumnezeu necunoscut. Desigur, oricât de necunoscut ni s-ar părea Dumnezeu, niciodată să nu încetăm a priveghea, ci trebuie să obosim, să ne osârduim pentru a trăi cu El.
Dar ce poate să ne sfințească neîncetat? Așa cum strămoșii nu au pierdut relația lor cu Dumnezeu, așa nici noi nu o pierdem. Fiindcă Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul dumnezeirii, ne-a dat adică Chipul Lui de neșters și a dăruit firii noastre caracterul sfințeniei, al dumnezeirii, primul lucru care poate să ne sfințească este amintirea că fiecare dintre noi suntem chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu acolo este și Dumnezeu cel mai înainte de veci.
Liturghia este o litanie, o procesiune către jertfelnic, o călătorie către cer. Când facem procesiunea sfântului ocrotitor al cetăţii noastre, îi purtăm icoana, moaştele, ripidele şi mergem în piaţă, ca să-l lăudăm pe sfânt. Tot aşa şi Liturghia noastră este o litanie, o călătorie către cer. Dacă mă aflu la Liturghie înseamnă că am intrat cu adevărat, nu imaginar, pe calea care duce la cer.
De câte ori nu le-a zis Hristos ucenicilor Săi: „Încă nu înțelegeți?” (Mc. 8, 17). Ei răspundeau: „Înțelegem, Doamne, înțelegem!”, dar curând se dovedea că nu pricepeau pe deplin. Dragostea lor față de Hristos le dădea impresia că înțeleg, dar în realitate, taina le rămânea ascunsă.