(…) Să continuăm cu un alt text: ”Am înţeles că strig către Dumnezeu, dar încă nu a sosit momentul în care să primesc răspuns. Dumnezeu răspunde tocmai atunci când trebuie. Dar cum trebuie să ne rugăm, cu căldură sau în mod simplu, de vreme ce nu trebuie să mă uit dacă am primit răspuns? Sufletul meu preferă cu căldură, pentru că simte că cere cercetările lui Dumnezeu, iar eu îmi fac probleme pentru aceasta. Îmi place cu căldură, pentru că îmi vorbeşte Dumnezeu, inima mi se încălzeşte. Nu ştiu dacă m-a cercetat cu adevărat harul sau dacă mă înşeală gândul.”
Eu, zice, mă rugam lui Dumnezeu din toată inima şi aşteptam să se întâmple ceea ce ceream: să-mi uşureze inima, să mă slobozească de patimi, de egoism, de neputinţe, dar… nimic! ”Am înțeles că încă nu a sosit momentul. Dumnezeu răspunde tocmai când trebuie.” Dumnezeu răspunde întotdeauna – cu o întârziere de cinci minute, zice un pustnic – atunci când omul încetează să mai aştepte. Pentru că până în acel moment este absorbit de cererile inimii lui. Dumnezeu însă spune: ”Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor, şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Dar noi zicem: ”Dă-mi astea pe care le vreau, şi apoi mă voi ocupa şi de împărăţia cerurilor.”
Să presupunem că se pune o problemă şi una dintre voi îşi exprimă părerea. Dacă nu acceptăm părerea ei, nu credeţi că nu se va mai putea ruga şi că va fi strâmtorară? Şi că nu va fi foarte bucuroasă dacă nu-i îmbrăţişăm părerea? De asemenea, dacă una dintre voi va face un lucru dintr-o foarte bună intenţie, iar apoi noi, de voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, vom da o altă interpretare faptei ei şi o vom răni, o să vezi că plânge, că protestează. O să vrea să pricepem că a avut intenţie bună. N-o să-şi spună: ”Caută mai întâi împărăţia cerurilor, şi Dumnezeu o să dea adevărul pe faţă.” Vedeţi cum mergem de-a-ndoaselea! Ăştia suntem! Numai noi? Nu, oamenii, copiii mei, şi noi aparţinem neamului omenesc! Aşadar, lupta noastră este să scăpăm de acest blestem pe care l-a lăsat păcatul: să ne rugăm sinelui nostru, pentru noi înşine.
Când omul încetează să mai aştepte ceva de la Dumnezeu, chiar şi vreun lucru duhovnicesc, şi se lasă la mila Lui, atunci vine harul, rezultatul, simţirea duhovnicească, veselia duhovnicească, buna mireasmă duhovnicească. Toate vin atunci. Pentru că atunci când cerem ceva, îl cerem pentru egoul nostru. Nu ne dăm seama de asta, pentru că îl ascundem în planul lui Dumnezeu şi credem că îi slujim lui Dumnezeu, că lucrăm pentru Dumnezeu, pentru mănăstire, că o facem din dragoste, din smerenie, din milostivire, din dispoziţie misionară. În realitate, este o mare neputinţă.
(…) Aşadar, există modul de a te ruga cu căldură şi cel simplu. În mod evident, atunci când nu se amestecă prea mult egoul, mai bun este modul cu căldură, fie la Rugăciune, fie la slujbă. Asta înseamnă să se producă o înstrăinare generală, să acceptăm să fie înstrăinate bunurile noastre, tot ce am făcut până acum. Să le pierdem pe toate. Am avut păreri, teorii, idei, convingeri, vise, iubiri, strâmtorări, aşteptări, nădejdi, dezamăgiri, bucurii, toate trebuie să plece, pentru că vin şi strică atmosfera.
După cum dacă din neatenţie cade ceva pe o icoană frumoasă, o strică, şi toţi care privesc la ea tocmai acolo se uită, tot aşa păţeşte şi slujba şi Rugăciunea noastră când pătrunde egoul. Să le pierdem pe toate, ca să devenim noi avere, proprietate a lui Dumnezeu. De vreme ce ”al Lui neam şi suntem” (F.A. 17, 28), ce mai avem să împărţim între noi şi ce avem să ţinem pentru noi înşine? Atunci calea rugăciunii cu căldură este mai bună.
Dar când avem tot felul de bănuieli, de mizerii, de preocupări, când astăzi se întâmplă ceva şi faţa noastră străluceşte şi se bucură, iar în ziua următoare suntem amărâţi, când azi avem nădejde, iar mâine plângem, azi suntem râvnitori, mâine pleoştiţi, azi cer cu nori, mâine noapte înstelată înseamnă că avem multe averi. ”Mergi, vinde-ţi averile şi dă-le săracilor (…), şi vino şi urmează Mie! (Mt. 19, 21). După ce te-ai înstrăinat de toate, vino şi urmează-Mi! Până atunci însă nu putem să facem nimic. În acest caz, e de preferat rugăciunea simplă, nu cumva să cădem în ispită sau să ne împiedice satana şi să ni se netrebnicească existenţa.
Modul practicării Rugăciunii cu căldură ascunde multe rătăciri duhovniceşti, atunci când noi nu suntem aşa cum am spus acum, adică atunci când vedem să suntem lesne de schimbat, făpturi pierdute, vrednice de plâns, de milă, de simpatie, de iubire, când celălalt e nevoit să fie atent în ce fel să ne spună ”nu”. Aşadar, să ne înstrăinăm de toate, şi atunci este momentul potrivit ca să practicăm Rugăciunea în modul cu căldură. În caz contrar, este preferabil să facem rugăciunea simplă şi, din vreme în vreme, să facem nişte încercări de a intra în Rugăciunea caldă şi în slujbă, pentru că aceste încercări ne dau unele experienţe, mici trăiri, curaj, dar şi nădejdea că vom ajunge cândva şi la celălalt mod de rugăciune. În plus, ne ajută să ne înstrăinăm de tot ce facem.
Omul lumesc ”se îngrijeşte de cele ale lumii” (1 Cor. 7, 33-34). Până şi rugăciunea lui este pământească, dragostea lui este pământească, smerenia lui este pământească, nu poate să ajungă la cer. Dar şi el trebuie să meargă la biserică, să se smerească, să sufere, să se înfrâneze din timp în timp, ”ca să se îndeletnicească cu postul şi cu rugăciunea” (1 Cor. 7, 5) şi apoi să revină. (…)
Se înţelege, desigur, că serios e să nu cerem cercetările lui Dumnezeu. Sfinţii au avut cercetări, dar ei erau suflete foarte simple, fără iubire de sine şi încântare de sine, sau erau oameni care s-au sfinţit pe ei înşişi şi s-au lăsat pe sine fără iscodire în seama lui Dumnezeu. E un lucru foarte urât să aşteptăm să vedem dacă a venit harul. Faţa şi, mai ales, ochii omului care este liniştit, senin, purtător de Dumnezeu, născător de Hristos, care L-a născut pe Hristos, Cel născut din Tatăl, este cu adevărat o lumină, un soare, chiar dacă ar fi etiopian, chinez, grec sau dacă ar aparţine oricărei alte rase. Îndată ce-l vezi pe celălalt, fie că vrea, fie că nu o vrea, îţi dai seama dacă are o problemă, dacă are invidie, dacă are ceva. Privirea lui este atunci întunecată, neagră, chiar dacă şi-a vopsit-o. Buzele lui, faţa lui, mişcările îl vădesc. Dacă se roagă, dacă-L are pe Hristos, dacă este smerit, senin, se vede mai ales în ochi. Ochii omului sunt în cer. Şi îndată ce-i deschide, vezi toată strălucirea cerului, toată Sfânta Treime, toate le vezi.
Noi însă n-o să ne uităm la ochii noştri sau la buzele noastre ca să vedem la ce măsură de har am ajuns. Să nu dăm nici o importanţă, să nu ni se pară că am făcut ceva. Orice am face, să credem că suntem nevrednici de har, ”robi netrebnici suntem” (Lc. 17, 10). La mine să vină harul? Să strigăm însă ca nişte păcătoşi, pentru ca Dumnezeu să ne primească şi să ne sfinţească.
Din cartea Arhim. Emilianos Simonopetritul–Tâlcuiri la Sfintele Slujbe