Văzându-vă, îmi amintesc de citirea din Apostolul sărbătorii de mâine, care spune că slava lui Dumnezeu va străluci cândva, Hristos Se va arăta și viața noastră se va arăta, de asemenea, întru slavă (Col. 3, 4).
Stau și mă gândesc câți dintre voi, care v-ați luptat ani de-a rândul ca teologi, ca luptători ai Bisericii, veți străluci într-o bună zi în slava Tatălui și vă veți arăta și ne vom vedea și ne vom arăta acolo. Gândul că viața aceasta și cealaltă sunt una întotdeauna mă face să mă bucur atunci când întâlnesc persoane cu care am colaborat, pentru că văd această legătură nu sub curgerea timpului, ci în perspectiva veșniciei. Voi nu sunteți printre cei de care Prorocul zice: „Veniți să beți apă fără de arginți!” (Is. 55, 1). Voi veniți cu trudă și cu jertfă ca să aflați apă, să beți și să vă umpleți sufletele. […]
La taina îndumnezeirii omului și a sfințirii zidirii participă fiecare persoană. Fiecare dintre noi slujește. Omul se oferă pe sine și darurile sale lui Dumnezeu, iar Dumnezeu îi oferă omului darul Lui, Pâinea cea cerească, pe Fiul Lui, spre mâncare și băutură, dimpreună cu toate darurile dumnezeiești ale Sfântului Duh. Devenim sfinți, primim bucurie, pace, iubire, blândețe, Duh Sfânt. Nu ajungem sfinți prin viața noastră, ci Dumnezeu ne sfințește prin această legătură între schimburile de iubire dintre Dumnezeu și om.
Vorbind despre taina unirii, trebuie să luăm în considerare faptul că astăzi, mai mult decât în orice altă epocă, omul trăiește două stări potrivnice față de Liturghie: împrăștierea și dezbinarea. Nimeni nu-i mai poate țintui mintea într-un loc, ea fuge neîncetat. Existența omenească se împrăștie. Dar și dezbinarea este vizibilă în toate manifestările vieții omenești. Prima, împrăștierea, fărâmițează omul, îl sfărâmă. A doua, dezbinarea, îl dizolvă, îl descompune. Nu există armă sau leac mai eficient împotriva acestui bici dublu decât Liturghia, care, nu numai că ne unifică pe noi în noi înșine, dar ne și unește cu Dumnezeu, cu toți sfinții și cu toată zidirea.Știm însă că lumea nu este stăpânită astăzi de chipul luminos al unui om, conducător înțelept sau proroc sau conducător duhovnicesc, ci este stăpânită de o concepție sindicalistă. Iar cuvântul „sindicalism”, cu toate sensurile sale, nu numai cu cel social, însemnează „înghesuială, îngrămădeală, târâre după altul”, și așa se ajunge până la o stare infantilă. Lipsește forma care unifică și stăpânește gruparea, faptul de a te lua după altul, stare în care oamenii ajung niște valuri purtate încoace și încolo, nu pot să acționeze, ci numai să se răscoale. În plus, lumea se află sub stăpânirea curentelor și sistemelor economice, filosofice, religioase, politice, naturaliste, un întreg sistem de ideologii, care nu-l unesc pe om cu ceilalti, ci îl însingurează de ceilalți, pentru că îl fac să simtă că el este cel adevărat. Dintr-o astfel de stare lipsește Dumnezeu și teologia.
Aceste două elemente ale lumii, împrăștierea și dezbinarea, au urmări profunde în viața psihologică și duhovnicească a persoanelor și, de aceea, Liturghia este altceva. Ea intră în societatea dezbinată, o ia, o unește cu spațiul liturgic și o preface într-un loc în care e cu putință să se aducă închinare lui Dumnezeu. Cum și-ar putea omul altfel închipui că rațiunea existenței sale este unirea cu Dumnezeu? Unde să-și aducă aminte de aceasta? Cum să priceapă asta? Cine să i-o spună? Toți aleargă, se îmbrâncesc, se zbat. Comuniunea personală, unirea cu Dumnezeu, care dăruiește pacea, bucuria și, în general, trăsăturile Dumnezeirii, fără ca personalitatea omului să fie distrusă, este ceva care se păstrează și se împărtășește numai în Liturghie.
Încă din vârsta celei mai fragede pruncii, omul încetează încet-încet, să crească împreună cu Dumnezeu. Copiii de azi sunt educați altfel, nu sunt educați în Dumnezeu. Omul nu se maturizează ca o personalitate dumnezeiesc-omenească. Ba chiar și creștinii înșiși făuresc adesea un creștinism la măsurile omului căzut. Omul trăiește lumea și acceptă Biserica. Acceptă Biserica și trăiește lumea. Are o viață de rând și prețuiește viața bisericească. Prețuiește viața bisericească și trăiește o viață de rând. Asta-i omul!
De aceea, de cele mai multe ori, și Liturghia doar înfrumusețează viața omului, dar nu o umple. Asta însă nu e o viață bisericească! Pierderea vremii și grijile înăbușă trăirea slujbei bisericești. Cine mai merge la Vecernie, la Utrenie? Câți fac Pavecernița? Cine cunoaște slujbele noastre? Cine respectă canoanele Bisericii? Bogăția slujbelor este dată la o parte, azvârlită într-un colț. Se crede că e de ajuns numai Dumnezeiasca Liturghie – și de multe ori nici măcar ascultarea ei în întregime – ca un fel de audiție și vizionare sfântă cu caracter săptămânal. Credincioșii noștri se mulțumesc cu simpla lor prezență în biserică. Unii, adăugând și Sfânta Împărtășanie, socotesc că sunt mai buni decât cei care numai șed. Dar astfel Liturghia, precum am spus, nu ne hrănește, nu ne schimbă, nu ne înalță la trăiri dumnezeiești. Credem în sfințenie și în arătarea dumnezeiască, dar nu înțelegem sfințenia ca părtășia și însușirea noastră personală și nu stăm „din tot sufletul și din toată inima” (Mc. 12, 30) înaintea arătării dumnezeiești, ca să devenim și noi sfinți. […]
Liturghia nu este doar o simplă săvârșirea a Dumnezeieștii Euharistii. Este alăturarea cerului și a pământului, a lui Dumnezeu și a oamenilor, a noastră, a tuturor, pentru că fiecare dintre cei prezenți, fiind de față, aleargă împreună, dar nefiind de față, produce o lipsă. Liturghia este viața întregii Biserici, de vreme ce Biserica îl mântuie pe om. Liturghia este lucrarea-energia făcătoare de viață a lui Dumnezeu, participarea omului la Dumnezeu. Așa tâlcuim Liturghia în diferitele dimensiuni pe care le ia și în legăturile noastre cu Dumnezeu.
Omilie ținută înaintea teologilor din Trikala, în Sâmbăta Strămoșilor, după Vecernie, 14 dec. 1985, Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la sfintele slujbe