Zicea Părintele Cleopa: „Cel mai de preţ în această viaţă este să laşi toate şi să-ţi plângi păcatele tale, pentru că cea mai scumpă pentru noi este veşnicia. Deci, trebuie să facem totul ca să n-o pierdem, că atunci degeaba am mai trăit pe pământ!”.
Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi ispită nu te ajută decât în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? „Doamne, dacă eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la serviciu! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi împlineşte dorinţa mea!“
Omule, vrei tu ca altul să-ți fure lucrul tău? Sau să te ocărască, sau să te necinstească, sau să se răzbune, sau să-ți facă alt rău? Deci, dacă nu vrei, nu fă nici tu la altul!
Uneori, părintele ne spunea despre întâlniri pe care le avusese pe când era în pădure, cu bătrâni sporiţi în rugăciunea inimii, şi despre trăirea duhovnicească a acelor bătrâni. Însă noi ştiam că, de fapt, nu era vorba de alţii, ci de Părintele Cleopa însuşi, care se smerea, nevrând să spună că el era acela, fugind de laudele şi slava omenească.
Omul făţarnic întotdeauna una are în inimă şi alta pe limbă, una are în minte şi alta la arătare. Omul făţarnic nu are nici mintea sănătoasă, nici inima, nici arătarea, ci toate îi sunt stricate cu aluatul acesta care creşte din vicleşugul inimii lui. Una spune, alta gândeşte, una te sfătuieşte, alta plănuieşte, una îţi arată că este şi alta este de fapt.
Pururea să avem gândirea și rugăciunea către Dumnezeu, și atunci darul Lui va întări brațele noastre, mintea noastră și trupurile noastre și vom fi sănătoși și vom putea izbuti și la muncă, și la osteneala de toate zilele. Dar numai cu Dumnezeu și prin Dumnezeu!
– Spune Sfântul Isaac Sirul: „Împacă-te, omule, cu sine-ţi, şi ai împăcat cerul cu pământul!”. Sunt patru principii sau căi de a ne împăca cu noi, adică de a dobândi pacea inimii şi a sufletului, şi anume:
Fraţii mei, gândindu-ne la sfârşitul lumii, să ne gândim la sfârşitul nostru. N-avem treabă când are să fie sfârşitul lumii. Poate are să fie peste 100 de ani, poate peste 1000. Când o vrea Dumnezeu. Noi să ne gândim la sfârşitul nostru. Sfârşitul meu e sfârşitul lumii. Dacă eu mor peste un ceas, ce-mi pasă mie, sau ce mă priveşte că lumea va mai trăi.
Vine deunăzi o biată creştină din Bucovina. „Domnu părinte – aşa vorbesc ei -, vai de mine, ne-o intrat în casă o broască cu gura cusută. Şi am găsit la ţîţîna porţii o coadă de cocoş legată cu trei verigi”. „Si ce-i?”. „Tare mă tem!”
Într-o zi a venit la Părintele Cleopa un credincios, plângându-se că i s-a furat calul. Părintele i-a spus să fie liniştit, căci la întoarcerea din călătorie îl va găsi în curte. Cum a ajuns acasă, omul şi-a găsit calul în ogradă şi a dat slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.
Primul lucru: Dimineaţa cînd te scoli, trebuie să te speli pe ochi.
Al doilea: Faci trei închinăciuni zicînd: “Prea Sfîntă Treime, Dumnezeul nostru, slavă Ţie”, “Prea Sfîntă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă!”.
Al treilea lucru: Rugăciune cît timp poţi: 1 minut, 1 oră.
Al patrulea lucru: Masa, după mîncare rugăciunea de mulţumire.
Când este boală pe faţa pământului sau fel de fel de epidemii, ciumă sau tifos sau câte boli trimite Dumnezeu pentru păcatele noastre, când mor copiii, mor părinţii, mor fraţii şi surorile şi se despart unii de alţii, ea le aduce scăpare.
Numai prin Biserică se poate face iertarea păcatelor; numai Biserica are putere, prin preoţii şi arhiereii săi, să lege şi să dezlege păcatele lumii. Nu vă înşelaţi de nebunii aceia care vă învaţă că pot ei ierta păcatele afară de preot şi de episcop! Niciodată să nu credeţi minciunile lor!
-Părinte, se spune că vin vremuri grele. Ce putem face?
– Tata-i la cârmă! Voi nu auziți ce spune Proorocul David în Psalmul 32? Domnul risipește sfaturile neamurilor, leapădă gândurile popoarelor și defaimă sfatul boierilor. Iar sfatul Domnului rămâne în veac și gândurile inimii Lui, din neam în neam.
Rugăciunea în înălţarea ei, în creşterea ei, ea nu are sfârşit, pentru că se uneşte cu Dumnezeu Cel fără de margini. Prin rugăciune, omul câştigă har şi o înţelepciune duhovnicească nemărginită fiindcă se uneşte cu Cel nemărginit, cu Dumnezeu.
Rugăciunea nu numai că îl apropie pe om de Dumnezeu, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele nu vin pe altă cale în sufletul nostru, decât pe calea rugăciunii!
Viața omului pe pământ este o luptă și o ispită. De aceea, și Sfântul Apostol Pavel, având în vedere tocmai acest război duhovnicesc, îndeamnă pe ucenicul său Timotei la această nevoință și luptă: „Luptă-te lupta cea bună a credinței, cucerește viața veșnică la care ai fost chemat” (I Timotei 6, 12), „Pătimește ca un bun viteaz al lui Hristos. Nimeni, ostaș fiind, nu se amestecă cu lucrurile lumești, ca voievodului să fie plăcut” (II Timotei 2, 3-4).
Când a binevoit Preabunul şi Preamilostivul Dumnezeu să înceteze pâraiele de sânge, care se vărsau din trupurile apostolilor, ale martirilor şi ale mărturisitorilor Săi şi să dea deplină libertate Bisericii Sale, răscumpărată cu Sfântul şi Preascumpul Sânge al Fiului Său, atunci şi-a ales pentru acest scop, dintre toţi împăraţii lumii, pe Sfântul Împărat Constantin cel Mare şi pe mama sa, Elena.