Oricâte rugăciuni am înălţa Domnului, este posibil ca El să nu îngăduie slobozirea noastră de vreuna dintre patimi, pentru ca să gustăm nepătimirea doar în parte: „Să nu ne mâhnim dacă, cerând ceva Domnului, rămânem multă vreme fără răspuns. Domnul a voit ca toţi oamenii să devină neîmpătimiţi.
Din fericire, au început totuşi să apară semne ale unor încercări de întoarcere la învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi prin aceasta înţeleg încercări de a trăi viaţa Părinţilor – viaţa isihastă. Nemulţumiţi de „priorităţile” vieţii contemporane, dezamăgiţi de lupta, agitaţia şi neliniştea provocate de atingerea unor ţeluri lumeşti care nu duc nicăieri, din ce în ce mai mulţi tineri devin adepţi ai vieţii isihaste. Sunt mulţi şi cei care îmbrăţişează monahismul, continuând tradiţia Sfinţilor Părinţi şi sorbind din izvorul înţelepciunii Filocaliilor, pe care este temeluită Tradiţia Ortodoxă, în timp ce, în lumea mirenilor, se deschid mereu mai multe centre şi asociaţii de vieţuire isihastă.
Dintru început, este necesar să precizăm semnificaţia dreptei credinţe. Noi, ortodocşii, acordăm o importanţă deosebită păstrării adevăratei credinţe, bineştiind că dacă ea este superficială, la fel va fi şi vindecarea. Am subliniat deja faptul că teologia este şi o ştiinţă medicală. Preocupându-se de sănătatea pacienţilor, medicina încearcă să le-o redea bolnavilor, folosindu-se de diferite metode terapeutice.
Creștinul trebuie să fie un om care are insuflare, să trăiască botezul Duhului, să fie îndrăgostit de Hristos. Aceasta este cea mai buna dragoste, să fie insuflat de dragostea lui Dumnezeu și de lucrarea Duhului Sfânt.
In timp ce prezenţa virtuţilor este condiţia omului după fire, patimile reprezintă pervertirea energiilor sufletului şi abaterea lor de la calea firească la cea nefirească. Sfântul Ioan Scărarul face o demarcaţie clară între însuşirile fireşti ale sufletului şi patimi care sunt nefireşti omului: „Dumnezeu nu este nici creatorul şi nici pricinuitorul răului.
Părerea lui fundamentală [a Părintelui Sofronie de la Essex] era că Taina Spovedaniei diferă de o simplă discuţie. Cel ce se spovedeşte spune elementul central al gândului sau al păcatului sau al patimii care îl necăjeşte, fără să intre în amănunte, iar duhovnicul lasă liber – să fie exprimat către cel ce se spovedeşte –primul gând care vine după rugăciune.
Nu tăgăduiesc nici eu că lucrarea preotului este liturgică şi sacramentală. Însă nu o mărginesc la atât. Ea este în acelaşi timp şi ascetică. Mai întâi, trebuie să amendez părerea dumneavoastră: Cam aşa îmi imaginez eu lucrarea preotului.
„Lucrând cu răbdare, prin înfrânare cuprinzătoare şi prin cerere stăruitoare şi păzind prin dispreţuire de sine şi prin smerenie desăvârşită cele înfăptuite, aşteaptă după acestea, la vreme bine rânduită, harul nepătimirii, ca pe un liman de odihnă, după multă furtună şi tulburare.” (Sfântul Teognost)
Urmările pe care le aduce cu sine invidia sunt cutremurătoare. Aceasta schilodeşte cu totul sufletul omului. Este poate o patimă a cărei prezenţă nu o simţim imediat. Nu se face pricina vreunei mari dureri, aşa cum se întâmplă cu alte patimi, și, cu toate siluește întregul organism duhovnicesc al omului. Am putea enumera câteva consecințe ale acestei cumplite patimi.
Faptul că toți creștinii, inclusiv cei ce trăiesc în lume, ar trebui să se roage neîncetat pe cât este cu putință, ne este arătat prin intermediul unui incident pe care Sfântul Filotei Kokkinos îl povestește în biografia Sfântului Grigorie.
Odată vindecată, mintea dobândeşte vederea lui Dumnezeu. Bineînţeles, ea nu va vedea esenţa Lui, ci doar energiile Lui. Când sfinţii văd lumina dumnezeiască, ei o văd pentru că s-au învrednicit de îndumnezeitoarea împărtăşire cu Duhul Sfânt. Cu alte cuvinte, uniţi cu Dumnezeu, ceea ce văd ei este veşmântul propriei lor îndumnezeiri – mintea fiindu-le umplută de harul Cuvântului, atotfrumos în strălucirea Sa, dincolo de orice măsură omenească (Sfântul Grigorie Palama). În acest fel se îndumnezeieşte mintea.
Desigur, pe lângă gânduri rele, există în noi şi gânduri bune, care ne vin de la Dumnezeu. Cum le putem deosebi pe unele de celelalte? Începătorii vieţii duhovniceşti trebuie să-i întrebe pe părinţii duhovniceşti cu experienţă, îndeosebi pe cei care au dobândit darul deosebirii gândurilor.
Cum să facem să scăpăm de efectele psihologice ale traumelor din viețile noastre, chiar dacă îi iertăm pe cei care ni le-au pricinuit?
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Acum însă suntem atât de stăpâniți de patimi și am ajuns într-o asemenea întunecare și neștiință, încât nu mai simțim nici măcar lucrurile în care ne aflăm și nu mai cunoaștem nici măcar că făptuim cele rele”.
Prin urmare, potrivit Sfântului Simeon, păcatul este întunecare și necunoaștere a lui Dumnezeu, iar aceasta are drept consecință necunoașterea noastră de sine. În această întunecare constă necurăția omului.
Atâta vreme cât ne luptăm cu patimile, rugăciunea minții nu este lucrătoare în inima noastră. Chiar de avem pomenire neîncetată a lui Dumnezeu, adică rostirea repetată a rugăciunii, ea este rugăciune a înțelegerii. Rugăciunea este rostită de rațiune, nu de inimă. Însă când se pune în lucrare rugăciunea minții, nu numai că ne îndepărtăm de păcat, ci și păcatul fuge de la noi, și astfel putem trăi nepătimirea.
„De vrei să te izbăvești de toate patimile, apucă-te de înfrânare, de dragoste și de rugăciune”, ne povățuiește Sfântul Talasie, în timp ce Sfântul Maxim Mărturisitorul vine cu detalii privitoare la legătura dintre patimi și virtuțile corespunzătoare acestora: „Sunt unele lucruri care opresc patimile din mișcarea lor și nu le lasă să sporească în creștere; și sunt altele care le împuținează și le duc spre micșorare.