Într-o altă epistolă face referire la cum harul amintirii morții îl învață și îl conduce pe om la rugăciunea cea curată. Scrie cu sinceritate și cu simplitate că lucrarea harului amintirii morții înăuntrul său „a ținut vreme de zece ani și s-a întețit în mod progresiv”, el însuși ajungând „aproape la epuizare desăvârșită”.
Ortodoxia nu poate fi o filosofie și un moralism sterp, ci o știință a tămăduirii. Ea îl tămăduiește pe om. Teologia ortodoxă este strâns legată mai mult de medicină decât de filosofie. După cum un bolnav, pentru a se putea vindeca, trebuie să-și conștientizeze boala și să cerceteze un doctor, tot așa stau lucrurile și în privința bolii duhovnicești. Din păcate, trăim într-o epocă în care păcatul de căpetenie este necunoașterea stării în care ne aflăm.
1. „Psihoterapia Ortodoxă”
De mulți ani slujesc ca Părinte Duhovnicesc și am avut sub îndrumarea mea mulți oameni care veneau să-și descopere căderile și să ceară călăuzire.
Gândurile seamănă cu patimile, prin aceea că există un gând pentru fiecare patimă. Sfântul Ioan Casian împarte gândurile în opt categorii, examinându-le detaliat pe fiecare în parte. Iată mai întâi care sunt cele „opt gânduri ale răutăţii”: „cel al lăcomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristării, al trândăviei, al slavei deşarte şi al mândriei”.
Sfântul Simeon Noul Teolog scrie: „Acum însă suntem atât de stăpâniți de patimi și am ajuns într-o asemenea întunecare și neștiință, încât nu mai simțim nici măcar lucrurile în care ne aflăm și nu mai cunoaștem nici măcar că făptuim cele rele”.
Când un gând rău stăruie înlăuntrul nostru, riscăm să devenim robii lui: „Un gând care zăboveşte arată împătimirea omului” (Sfântul Marcu Ascetul).
Tradiția Bisericii este alcătuită din Taine. Aceste Taine sunt centrul vieții Bisericii. Dumnezeiasca Euharistie, Botezul, pocăința ș.a.m.d., acestea sunt nucleul tradiției și expresia vieții lăuntrice a Bisericii.
Toată mântuirea noastră se sprijină pe chemarea lui Iisus şi unirea cu El. Să-L chemăm şi El ne va vindeca prin venirea Lui. (…) Să strigăm ca acela care a căzut între tâlhari şi Bunul Samarinean va veni să ne cureţe rănile şi să ne călăuzească spre han, adică spre vederea luminii (theoria) care ne mistuie întreaga fiinţă.
Părinții știu că, prin cădere, omul s-a îmbolnăvit, de vreme ce boala este întunecarea minții. De aceea se vorbește despre diagnostic și terapie.
După Înviere, Hristos S-a arătat femeilor mironosiţe şi ucenicilor Săi. Unii îşi pun întrebarea de ce anume Hristos nu S-a arătat tuturor oamenilor, dar mai ales celor care L-au răstignit sau celor care l-au negat învierea, pentru a-i face şi pe aceştia să creadă în El.
Terapia omului este o întreagă ştiinţă şi de aceea şi moduri de terapie (vindecare) pe care le va folosi cineva sunt multe. Iar în acest punct voi menţiona învăţătura Sfântului Grigorie Teologul întrucât dacă nu avem o experiere personală a lui Dumnezeu, să urmăm măcar experienţa Sfinţilor Bisericii noastre. Aceştia sunt conducători îndumnezeiţi şi neînşelaţi ai poporului lui Dumnezeu. Dacă este un lucru important ca preotul să-şi cunoască patimile lui şi să le vindece, cu atât mai important este „cu atat mai important este să poată vindeca patimile celorlalți și să-i restaureze cu înțelepciune”, încât terapia să aducă folos atât pentru cei care au nevoie de ea, cât şi pentru cei ce exercită această lucrare.
Fericitul Iosif cel preafrumos, una dintre cele mai grăitoare figuri ale Vechiului Testament, a avut o înrâurire însemnată asupra imnografiei ortodoxe şi a învăţăturii patristice. Desigur, „dumnezeieştii Părinţi, care au rânduit pe toate bine” au hotărât ca în Lunea Mare, prima zi a Săptămânii Mari, să ne aducem aminte de acest chip ales al Vechiului Testament. În Sinaxarul zilei citim: „În Sfânta şi Marea Luni se face pomenire de fericitul Iosif cel preafrumos…”
Este foarte riscant „să lăsăm să intre în inima noastră gândurile”, îndeosebi pentru începătorii luptei duhovniceşti – cei a căror minte nu a fost încă „mult cercată în război” – ci trebuie numai „să le înţelegem şi îndată să le tăiem de cum răsar şi ne atacă (ne momesc)” (Sfântul Isihie Sinaitul).
Sfântul Talasie observă că trei sunt căile prin care primim gândurile: „simţirea (lucrarea simţurilor), amintirea şi starea mustului (amestecarea) din trup [provocată de temperamentul omului]. Dar cele mai stăruitoare sunt cele [gândurile] din amintire”.
„Când inima nu răspunde rugăciunii cu mişcarea şi cu căldura ei, atunci este nevoie de o atenţie specială. Nu trebuie să forţăm inima în situaţia aceasta, atunci trebuie spusă rugăciunea cu gura, căci altfel inima poate să slăbească din presiunea creată şi pot apărea chiar tulburări somatice. Faptul că inima nu iubeşte rugăciunea se datorează diferitelor păcate, unele făcute chiar cu gândul.
Există şi mărturii mai vechi despre astfel de situaţii, însă senzaţia creată în ultima vreme în America, a pornit de la observaţiile psihiatrului Moody. In urma acestui fapt şi datorită interesului manifestat de către publicul cititor, au fost publicate şi alte cărţi, care fac referire la astfel de subiecte.
Moody a strâns mărturiile a o sută cincizeci de persoane şi s-a concentrat, în cercetările sale, asupra cazurilor a cincizeci de persoane, care avuseseră prilejul de a trăi astfel de experienţe la limita morţii sau dincolo de moarte.
Nu trebuie să ne fie rușine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem rușinea păcatului și să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile lăuntrice părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să gândim și să ne comportăm exact ca un răufăcător. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturisești, consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul tău de a gândi. Ține-ți ochii plecați spre pământ și, dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și medicului, ca și pe ale lui Hristos”.