Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie.
Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastră. E la voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor.
Nicăieri ca în Răsăritul creştin nu se simte şi nu se trăieşte mai intens şi mai adevărat frăţietatea, conştiinţa că toţi sunt fiii Aceluiaşi Tată, că împart aceeaşi moştenire şi împărtăşesc aceeaşi soartă, având a urma acelaşi drum, spre aceeaşi ţintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat în urmă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea mea şi tăria mea va fi tăria lui. Un cuvânt al lui Dostoievski exprimă cât se poate de puternic ideea acestei responsabilităţi universale a oamenilor: „fiecare este vinovat faţă de toţi, pentru toţi şi pentru tot”.
– Înalt Prea Sfințite, uite de ce am venit: Să ne schimbaţi preotul.
– De ce?
Preotul, instituit de Mântuitorul Iisus Hristos în viaţa Bisericii prin Sf. Apostoli, are misiunea de a sfinţi prin Sfintele Taine şi Ierurgii, de a învăţa prin cuvânt şi prin exemplul personal, şi de a sluji în biserică şi în tot locul lui Dumnezeu şi oamenilor. De a învăţa despre Dumnezeu că există, că este Creatorul lumii, că este Creatorul nostru, al tuturor, că şi noi, fiii Lui, suntem între noi fraţi. Că Dumnezeu creându-ne nu ne-a lăsat în părăsire, că veghează asupra noastră a tuturor, aşa cum spune Mântuitorul că nici un fir din părul capului nu cade fără ştirea lui Dumnezeu.
Când trece prin faţa unei biserici, când aude clopotele, când trece pe lângă un cortegiu funerar, când tună şi fulgeră, când plouă cu grindină, când îl prinde bezna undeva şi e gata să se rătăcească, când îi spune cineva o veste care îl zguduie, când i se vorbeşte de nenorocirea cuiva, când se așează la masă, când se scoală de la masă, când începe lucrul, când pleacă într-o călătorie, îşi face cruce.
Mai suntem încă în atmosfera marii sărbători a creştinătăţii, Învierea Domnului. Am trecut toţi, cu bucurie, prin această sărbătoare care ne-a dat încredinţarea că Iisus era trimis de Dumnezeu, că era însuşi Dumnezeu Fiul, dovedind aceasta prin propria Sa înviere. Ne-a dat astfel, în acelaşi timp, încredinţarea că şi noi vom învia. Fiindcă nimic din ce a făcut, nimic din ce a spus Mântuitorul cât a fost pe pământ, n-a spus nici pentru El Însuşi, nici numai pentru cei care-L ascultau atunci, ci a spus şi a împlinit toate, pentru atunci şi pentru toate generaţiile de după El, pentru ca toţi, din învăţătura Sa să ia învăţătură pentru ei, din minunile Sale şi mai ales, din minunea învierii Sale.
Trebuie să remarcăm, înainte de orice, că a merge după Mântuitorul, adică a-I urma învăţăturile, e la voia noastră. E la voia noastră să ne ducem la întâlnirea cu El, sau să ne vedem de treburile noastre. Suntem liberi. E marele privilegiu care ne-a fost dat la creaţie. E marea taină a lumii oamenilor.
Mântuitorul Iisus Hristos a dat cele mai elocvente exemple de nonconformism, de libertate faţă de literă, de eliberare a spiritului şi a vieţii sufleteşti din constrângerile mecanice ale Regulelor, aplicate fără discernământ, automat. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult… Eu însă vă zic”. Deci nu tot ceea ce „s-a zis” e literă de lege, chiar dacă e scris în Scriptură. Cele scrise nu se aplică mecanic, pentru că nu se potrivesc în toate cazurile. Unora li se potrivesc, altora nu, pentru că, spre exemplu, nu toţi pornesc în actele, în faptele lor, de la aceleaşi motive, ca să poată fi judecaţi exact la fel.
Mântuitorul Iisus Hristos a dat cele mai elocvente exemple de nonconformism, de libertate faţă de literă, de eliberare a spiritului şi a vieţii sufleteşti din constrângerile mecanice ale Regulelor, aplicate fără discernământ, automat. „Aţi auzit că s-a zis celor de demult… Eu însă vă zic”. Deci nu tot ceea ce „s-a zis” e literă de lege, chiar dacă e scris în Scriptură. Cele scrise nu se aplică mecanic, pentru că nu se potrivesc în toate cazurile. Unora li se potrivesc, altora nu, pentru că, spre exemplu, nu toţi pornesc în actele, în faptele lor, de la aceleaşi motive, ca să poată fi judecaţi exact la fel.
Textul Evangheliei de astăzi ne întoarce aproape de începutul activităţii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Sfântul Evanghelist Ioan încheie capitolul 4 al Evangheliei sale, precizând că a doua minune a lui Iisus, săvârşită după întoarcerea din Iudeea în Galileea, a fost vindecarea fiului unui funcţionar imperial în Capernaum, pe care l-a vindecat de la distanţă. Cea dintâi minune săvârşită de Iisus a fost prefacerea apei în vin, la nunta din satul Cana, din provincia Galileea.
Bucuria este o altă coordonată esenţială a spiritualităţii ortodoxe. […] În Răsărit, totul e născător de bucurie. Naşterea este bucurie, căci lumea este frumoasă şi Stăpânul ei este Dumnezeu; viaţa e bucurie, căci e darul lui Dumnezeu, moartea e bucurie, pentru că e poartă spre Dumnezeu. Rugăciunea duce la bucurie. Vieţuirea, şi în mijlocul lumii şi în pustiu, duce la bucurie. „N-am văzut – zice Paladie, în Historia Lausiacă – printre cei ce locuiesc în pustie, pe nici unul întunecat sau trist. Nimeni n-ar fi în stare să trăiască aici pe pământ o bucurie şi o încântare trupească la fel cu dânşii”.
A se lepăda omul de sine nu înseamnă a se lepăda de personalitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de identitatea sa. Nu înseamnă a se lepăda de responsabilitatea sa faţă de societate, faţă de muncă, faţă de familie.
Înseamnă a se lepăda de ego, de egoism. Sunt unii dintre noi care, în orice discuţie zic: Eu am făcut cutare, eu am gândit cutare, eu, eu şi eu la tot pasul. Centrează totul pe ei, pe interesele lor, pe persoana lor. Uită de alţii. Uită şi de Dumnezeu.