Mitropolitul Antonie Plămădeală – Predică la Duminica a IV-a după Paşti – a Slăbănogului de la Vitezda

Textul Evangheliei de astăzi ne întoarce aproape de începutul activităţii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ. Sfântul Evanghelist Ioan încheie capitolul 4 al Evangheliei sale, precizând că a doua minune a lui Iisus, săvârşită după întoarcerea din Iudeea în Galileea, a fost vindecarea fiului unui funcţionar imperial în Capernaum, pe care l-a vindecat de la distanţă. Cea dintâi minune săvârşită de Iisus a fost prefacerea apei în vin, la nunta din satul Cana, din provincia Galileea.

De data aceasta, fiind sărbătoare Mântuitorul a plecat din nou spre Iudeea, „suindu-se la Ierusalim” şi acolo a făcut o vizită la ceea ce era un mare rezervor de apă, pe lângă care era amenajată şi un fel de baie publică naturală. Era o „scăldătoare”, numită VITEZDA, descrisă ca având cinci pridvoare, fapt confirmat de descoperirea ei, nu de mult, de către arheologi. Era însă vestită, pentru că era o tradiţie în Israel că, din când în când, un înger al lui Dumnezeu se pogora în apa aceea şi o tulbura, adică se făceau acolo nişte valuri şi cel care intra cel dintâi, după ce se pogora îngerul, se vindeca de orice boală era cuprins.
Cele cinci pridvoare în care aşteptau bolnavii ne pot da indi­caţia că era ca un fel de staţiune balneară, amenajată anume. „În acestea zăceau mulţime de bolnavi: orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau tulburarea apei” (Ioan 5, 3). Printre cei mulţi care aştep­tau tulburarea apei, era şi un slăbănog bolnav de 38 de ani şi care cine ştie câţi din aceşti 38 de ani şi-i va fi petrecut acolo, pe malul acestei ape, încercând să ajungă şi el odată cel dintâi în apă, ca să se vindece de slăbănogirea sa. Nu va fi avut rude apropiate, puter­nice, întreprinzătoare, care să poată să-1 arunce pe el cel dintâi în apă şi omul zăcea acolo, trecând din speranţă în speranţă, de la o tulburare la alta a apei.
Şi a venit Mântuitorul. Nu ni se spune dacă a fost chemat, nu ni se spune nici pentru ce scop s-a dus acolo… . Se va fi dus în mijlocul suferinţelor omeneşti, poate chiar anume pentru acest neputincios mereu rămas în urma celorlalţi, dar mereu păstrându-şi speranţa. Văzându-1, i s-a adresat numai lui. Sfântul Evanghelist, Ioan întrebuinţează însă în Evanghelia sa un cuvânt cheie, care ar explica oarecum motivul vizitei lui Iisus. El spune: „Cunoscând că zace de multă vreme, i s-a adresat zicându-i: Vrei să te faci sănătos?”. Ei, cum să nu fi vrut, bietul om, să se facă sănătos? Sigur că voia. De ce stătea acolo? Poate că întrebarea i s-a părut chiar nelalocul ei.
I-a răspuns totuşi: „Da, Doamne, dar nu am om care să mă arunce şi pe mine în scăldătoare în momentul când se tulbură apa şi de aceea până să merg eu, altul se pogoară înaintea mea” (Ioan 5, 7). De fapt se petrecea acolo o nedreptate. Se vindecau tocmai cei mai puţin bolnavi, cei mai în putere, care reuşeau s-o ia înaintea celor mai slabi. Va fi avut Mântuitorul şi acest lucru în vedere.
Cu o economie de cuvinte caracteristică tuturor evangheliştilor, fără nici o altă introducere şi fără să-şi motiveze intervenţia, Iisus i s-a adresat: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Şi omul s-a ridicat şi s-a făcut dintr-o dată sănătos.
Putem să ne imaginăm ce se va fi întâmplat în momentul acela. Omul va fi strigat de bucurie, va fi anunţat pe toată lumea că, uite, s-a făcut sănătos, dintr-o dată, prin simpla spusă a acestui necunos­cut. Mulţi vor fi asaltat pe Iisus să-i vindece şi pe dânşii. Omul vin­decat, ca să scape de îmbulzeală, a plecat repede şi bucuros. Şi tot aşa a făcut şi Iisus.
Se întâmpla însă că minunea se săvârşise într-o zi de sâmbătă, când evreii nu au voie să facă absolut nimic. Omul se va fi lăudat pretutindeni, strigându-şi bucuria. El nu ştia că fariseii şi cărturarii căutau să-I găsească lui Iisus vinovăţie în legătură cu tot ceea ce făcea. Ca să-l timoreze şi să-l câştige martor împotriva celui care îl vindecase, l-au acuzat, mai întâi chiar pe el: „E sâmbătă, nu se cădea să-ţi iei patul”. Aeasta însemna săvârşirea unei lucrări. El a răspuns simplu: „Cel ce M-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ţi patul tău şi mergi”. Cu alte cuvinte: „Dacă m-a putut face sănătos, înseamnă că avea putere să dezlege şi sâmbăta”.
Când l-au întrebat însă cine era omul acela, fostul slăbănog nu le-a putut spune, pen­tru că vindecătorul dispăruse. Nu mult mai târziu, când omul mergea pe picioarele lui, s-a dus la templu să înalţe o rugăciune de mulţumire lui Dumnezeu. Acolo L-a întâlnit din nou pe Iisus. Nici de data aceasta conversaţia dintre ei n-a fost prea lungă. Mântuitorul i-a zis doar atât: „Te-ai făcut sănătos, nu-i aşa? Ei vezi, de-acum să nu mai păcătuieşti ca să nu ţi se întâmple ţie ceva mai rău”. Şi cu aceasta totul s-a terminat.
Aceasta a fost cea de-a treia minune săvârşită de Mântuitorul. Şi iată că Biserica a rânduit ca amintirea acestei vindecări să fie sărbătorită în mod special şi i-a rânduit o duminică din an, a IV-a după înviere, tradiţia numind-o „Duminica Slăbănogului”. Precum vedem, istorisirea în sine este foarte scurtă. Nici nu ştiu ce-am mai putea scoate dintr-însa, decât poate să ne ducem la câteva semnifi­caţii ale unor cuvinte sau ale unor amănunte.
Cel dintâi lucru pe care l-aş remarca ar fi aceste cuvinte spuse de slăbănog: „Doamne, nu am om care să mă ia şi să mă arunce şi pe mine în apă”. Sintagma aceasta a rămas de atunci în vorbirea curentă: „nu am om”! Oare câţi mai ştiu de unde vine? Cei care citesc Scriptura sau vin la biserică ştiu, dar sunt mulţi care o între­buinţează crezând că e o zicală populară.
Vrea cineva să-şi anga­jeze o treabă la autorităţi? Zice: „Nu am om, care să mă introducă!”. Îşi pregăteşte copilul pentru un exament de admitere? Se plânge: „Nu am şi eu un om care să mă arunce în scăldătoare!”.
Nici slăbănogul nu avea om. Era singur. Cine ştie, poate de milă îl aduceau unii dintre cei din jurul lui şi-l lăsau acolo pe mal, ca să nu zică că n-au făcut şi ei ceva pentru dânsul. Dar nu stăteau până să-l arunce în scăldătoare. De altfel, trebuie să ne închipuim că va fi fost foarte greu să ajungi primul. Va fi fost o competeţie extraordinară pe malul acestui lac, între cei bolnavi.
Erau unii bogaţi, care-şi aduceau cu ei slujitori, îşi aduceau membri ai familiei care căutau să se strecoare în faţă, ca să ajungă cei dintâi. Pentru că tulburarea apei nu se întâmpla la zile cunos­cute. Nimeni nu ştia când va fi. Trebuie să fi fost deci o adevărată luptă de zi şi de noapte între bolnavi şi între însoţitorii bolnavilor, fiecare dorind să ajungă cel dintâi în scăldătoare. Era o competiţie a egoismelor. Fiecare se gândea numai la el.
Fiecare se gândea să ajungă el întâi, nu vecinul. Că era mai puţin bolnav, sau mai bolnav, nu conta şi nimeni nu era gata să admită o ierarhizare a bolilor şi o ordine cât de cât firească a celor care aşteptau. Nu era nici un rând. Era luptă şi învingea cel mai tare, sau cel cu oameni mai mulţi. Fiecare se gândea numai la el.
Săracul nostru slăbănog, care nu avea om, sigur că nu putea să ajungă vreodată înaintea altora în apă. Era om singur. Singurătatea este una din marele nenorociri ale oamenilor. Singurătatea celor fără familie, singurătatea celor rămaşi singuri, singurătatea bătrânilor, singurătatea celor ce supravieţuiesc generaţiei lor şi care nu mai au prieteni, singurătatea părinţilor abandonaţi de copii, sau care vin să-i vadă foarte, foarte rar. Poate că le dau ce le trebuie. Dar de câte ori nu auzim din partea celor care au tot ce le trebuie: „Sunt prea singur! Mă omoară singurătatea”!
Urâtul singurătăţii, căci acest sentiment al urâtului îl dă sin­gurătatea, sentiment al descumpănirii, al non-sensului existenţei, a preocupat pe mulţi dintre înţelepţi şi scriitori.
Goethe spunea că „nu există nimic mai periculos” (Suferinţele tânărului Werther). L.C. de Vauvenargues spunea că singurătatea „e mortală când e prea îndelungată, cu toate că e necesară” (Reflexions sur divers sujets). Gabriel Marcel o numea „unica suferinţă” (Le coeur des autres). Paul Valery spunea că „un om singur e întotdeauna într-o proastă companie” (Idee fixe).
Punând-o într-un anumit context, probabil când sufletul simte nevoia să uite o mare durere, un eşec, o ruşine, Th. Gautier spunea că „singurătatea e cea mai rea tovarăşă atunci când cauţi uşurarea şi uitarea” (La Croix de Berny). Iovan Ducici o deplânge la bătrâneţe, gândindu-se desigur la cei care rămân sin­guri din generaţia lor, la cei care sunt lăsaţi singuri de către copii, cărora le-au murit soţii sau soţiile. „Singurătatea, zice el, e una din cele mai vechi nefericiri ale bătrâneţii” (Comoara împăratului Radovan).
Există, desigur şi o singurătate căutată, care le face bine unora, dar aceasta e întotdeauna temporară şi căutată din nevoia de concentrare, de meditaţie. Unul ca acesta trebuie să fie în stare, cum zice Tibul (Elegii), „să-şi ţină singur loc de mulţime”.
În singurătatea sfinţilor şi a asceţilor e, desigur, o căutare a locurilor ferite de ispite, de aceea Lacordaire zicea că e „o mare forţă, care apără de multe pericole” (Pensee), dar nici aceasta nu poate fi de durată, pentru că se transformă în urâtul de care vor­beam la început, achedia zic sfinţii filocalici, adică o acreală a vieţii.
Până şi marii asceţi caută obştile sau îşi asociază câţiva ucenici. Singurătatea dezumanizează. De aceea noi românii n-am ajuns niciodată, în spiritualitate, la forme extremiste de „zăvorâţi”, de „stâlpnici”, de „trapişti” riguroşi, închişi în chilii. Iar când unii s-au retras temporar, erau dintre cei cu o lungă experienţă de rugăciune, care însemna totuşi o comuniune cu Dumnezeu, care le era unora ca acestora foarte aproape şi le ţinea tovărăşie. Până şi Dumnezeu, chiar de la Facerea lumii, a zis că „nu este bine să fie omul sin­gur” (Fac. 2, 18). Şi Iisus a spus odată: „Judecata mea este ade­vărată, pentru că nu sunt singur, ci Eu şi Tatăl cel ce M-a tri­mis” (Ioan 8, 16).
Şi apoi mai e şi singurătatea celor plecaţi departe, departe de ai lor, în ţări străine, în locuri străine!
Acum două duminici mă aflam într-un orăşel pe lângă Detroit, în S.U.A. şi am petrecut duminica împreună cu românii de acolo. Le-am făcut o slujbă arhierească, împreună cu ierarhul locului…, după care ne-am întâlnit la o agapă. Mulţi s-au plâns de marea singurătate în care se află, departe de ai lor, de satul lor, de ţintirimul din sat în care le dorm strămoşii, de ţara în care s-au născut, de aerul, de pădurile, de apele, de frumuseţile de acasă. Nu sunt puţini cei care trăiesc această nostalgie a patriei, a pămân­tului natal, cu o intensitate greu de prins în cuvinte, pentru că e de dincolo de cuvinte.
Am găsit un student român la New York care se află acolo de mai mulţi ani şi care mi-a spus: „Nu mai pot, trebuie să vin repede într-o vacanţă, pentru că nu mai pot suporta această singurătate. Măcar o săptămână să vin acasă şi după aceea mă voi întoarce să-mi termin studiile”.
Duminica trecută m-am aflat mult mai departe, cu românii de la Los Angeles, de pe malul celuilalt ocean, al Pacificului. Am trăit cu ei momente de mare înălţare sufletească. Fiindcă veneam „de acasă”, le aduceam aer de acasă! Cei mai mulţi sunt de aici, din Transilvania. Marea emigraţie pornită încă înainte de primul război mondial este ardeleană. Au venit mai mulţi decât oricând la bise­rică în duminica trecută, tocmai fiindcă venea cineva de acasă. Am stat de vorbă, am slujit în limba română şi apoi au cântat şi au recitat versuri de Coşbuc, de Iosif, de Goga, au cântat „Deşteaptă-te române” şi multe alte cântece care le aminteau de pământul natal. Acolo departe, se simţeau singuri. Singurătatea e de altfel marea boală a secolului.
Când m-am dus pentru prima oară în Anglia la studii, un român de acolo mi-a dat un ziar de vreo 50 de pagini, pline de anunţuri. Ei bine, ce credeţi că erau aceste 50 de pagini de anunţuri. Erau apeluri ale oamenilor singuri, în căutare de alt om. „Caut pe cinev-a cu care să vorbesc o oră pe zi sau pe săptămână”; „Caut pe cineva cu care să mă plimb de la ora până la ora!”; „Caut pe cineva cu care să vorbesc la telefon” etc. etc.
Erau strigăte disperate după un om, într-o capitală de 8 mi­lioane de locuitori! De altfel fenomenul singurătăţii e mult mai mare în marile aglomerări, în marile oraşe, decât la ţară. La ţară oamenii se cunosc, se înrudesc, trăiesc în comun evenimentele fiecăruia. La ţară, când moare cineva, vine tot satul, la un botez vine o mare parte din sat. La nuntă vine tot satul. Toţi iau parte la toate evenimentele şi e greu acolo să se simtă omul singur. La oraş uneori trăieşti perete în perete cu cineva, într-un bloc şi nu ştii cine stă dincolo de perete, deşi eşti de 20 de ani acolo şi te despart de el câţiva zeci de centimetri!
Slăbănogul din Evanghelia de azi suferea şi el de singurătate. Dumnezeu nu vrea ca oamenii să fie singuri. Nici Dumnezeu nu e singur. Şi Dumnezeu e în Treime. Când a făcut pe om a zis: „Să facem…” (Facere 1, 26). S-au sfătuit persoanele Sfântei Treimi, au stat de vorbă între Ele.
A fi singur e o mare suferinţă. Fiecare dintre noi a făcut expe­rienţa aceasta. Gândiţi-vă fiecare în parte: când aţi avut o durere, parcă v-aţi simţit mai eliberaţi dacă la ea a mai luat parte şi altcine­va. Dacă a venit cineva să vă spună o vorbă bună, de compătimire şi înţelegere v-aţi simţit mai uşuraţi.
Dar nu numai la durere simţi nevoia să nu fii singur, ci şi la bucurie. Cine se poate bucura singur de ceva? O bucurie de unul singur e absurdă. E ca a câinelui care se ascunde să-şi roadă singur osul! Când ai o bucurie simţi nevoia să ieşi din casă, pe stradă, să găseşti un prieten căruia să-i spui: ştii ce bucurie am? Ştii ce lucru important mi s-a întâmplat? Până nu o împărtăşeşti, bucuria nu e deplină. Scriitorul scrie, dar nu se bucură decât când e citit. Pictorul când expune. Arhitectul când ideile îi devin construcţii.
Fiecare din noi avem nevoie de un om. De aproapele nostru. De aceea ni se cere multă inteligenţă, multă pricepere, ca să ştim cum să ne facem un om, un prieten. Mântuitorul ne învaţă cum să ni-l facem. Ni-l facem prin iubire, ni-l facem prin comunicare, prin ieşirea din egoism.
Dar mai este o cale, aş zice chiar o cheie. V-aş recomanda s-o încercaţi fiecare şi să-i verificaţi eficienţa. Ca să avem om, trebuie să fim noi, mai întâi, oameni pentru alţii. Dacă suntem noi „om pentru altul”, înseamnă că am realizat comuniunea cu el. Şi el va fi „om pentru noi”.
Reversul singurătăţii, reversul acestei boli, este împreună vieţuirea, împărtăşirea durerilor şi a bucuriilr semenilor. Societatea omenească nu s-ar fi putut dezvolta fără cooperare, adică fără împreună lucrarea oamenilor. Civilizaţia, cultura, nu s-ar fi putut realiza, dacă oamenii n-ar fi lucrat şi n-ar fi gândit unii pen­tru alţii. Viaţa noastră socială cea de toate zilele, cum s-ar dezvolta ea, dacă n-am lucra unii pentru alţii? Dacă n-ar fi acum cineva la uzina electrică, n-am avea lumină şi n-am putea fi aici în lumină, să ne rugăm lui Dumnezeu. Dacă n-ar fi lucrat un pictor aceste icoane pe pereţi sau pe iconostas, biserica n-ar fi frumoasă acum. Dacă semeni de-ai noştri n-ar fi lucrat într-o fabrică de ţesătorie, n-am avea haine. Dacă tâmplarii n-ar fi lucrat uşi şi fereşte, brutarii, pâine, ciobanii, brânza, dacă pe toate aceste ar trebui să le facem noi înşine, pentru noi, cât de greu ne-ar fi! Nici nu s-ar putea. Viaţa socială presupune comuniune, presupune colaborare, cooperarea oamenilor între ei. Acesta este reversul singurătăţii.
Aşadar cheia e aici: avem nevoie de un om, dar ca să-l avem, trebuie să fim noi om pentru altul. Teologia mai nouă îl şi numeşte pe Iisus Hristos, cât a fost om pe pământ, „Om pentru altul”, aşa cum e şi Dumnezeu pentru altul, pentru noi toţi, Căruia îi spunem „Bun şi iubitor de oameni”.
Aş mai adăuga aici ceva: ca să intri în comuniune adevărată cu cineva, ca să-i fii folositor, trebuie să fii pregătit. Trebuie să înţelegi ce-i aceea comuniune. Trebuie s-o realizezi în tine însuţi, să întâlneşti contrariile din sufletul tău şi să le împaci. Sfântul Macarie Egipteanul scrie despre aceasta, având în vedere, fără îndoială, unul şi acelaşi om: „Omul ceresc se cunoaşte cu omul pământesc şi se naşte între ei o comuniune. Toţi cei ce sunt gata să slujească şi să facă toate cu zel, credinţă şi dragoste de Dumnezeu, ajung tocmai prin aceasta, după cătăva vreme, la cunoştinţa ade­vărului însuşi” (Omilii), iar adevărul te face să te îndrepţi spre aproapele ca să-l slujeşti. Ieşi şi tu din singurătate şi îl scoţi şi pe el, deşi singurătatea ta e mai suportabilă când ai întâlnit în tine pe cei doi care se completează, care nu mai sunt în contradicţie, pe omul pământesc şi pe cel ceresc.
Formele concrete ale comuniunii dintre oameni sunt viaţa în societate, familia şi prietenia. Prietenia, care e mai largă decât cercui familiei, este forma ideală a alungării singurătăţii.
Evident că prietenii trebuie bine aleşi. Sfântul Ioan Gură de Aur sfătuia la vremea sa şi sfatul e tot atât de valabil şi astăzi:„Nu păstraţi nişte prieteni care vă duc la pierderea voastră. Nu păstraţi nişte prieteni care vin mai mult la masa voastră decât la prietenia voastră. Acei pe care dimpotrivă, iubirea îi apropie de voi, sunt invariabil prietenii vostrii” (Omilii 48, 7, la Evanghelia după Matei).
„Prietenii tăi să fie bărbaţi paşnici, fraţi duhovniceşti şi părinţi sfinţi”, spunea Evagrie Ponticul (Schiţă monahicească 7). Se referea, e drept, la monahi, dar sfatul e bun pentru oricine.
Clement Alexandrinul verifica prietenia prin faptul de a gândi la fel (Scrieri, P.S.B. Bucureşti, 1982, p. 156), dar e de la sine înţe­les că e vorba de a gândi bine, corect, nu de a aduna două neînţelegeri! Căci şi Pitagora spunea încă din vechime că prietenia înseamnă „o egalitate armonioasă”, de „bunăvoinţă reciprocă”, zicea şi Aristotel.
„Acordul felului de a gândi”, zicea Democrit, dar întotdeauna în sensul în care o vedea Goethe: „o legătură deli­cată a sufletelor, printr-o armonie în cele mari şi bune” (Maximen und Reflektionen).
Gala Galaction vedea în prietenie „una din mângâierile vieţii”. Fiindcă nu e uşor de realizat, tocmai pentru virtuţile pe care le presupune, M. Sadoveanu numea prietenia „floarea cea mai rară în lumea aceasta” (Creanga de aur). Tocmai pentru că e rară e valoroasă şi trebuie s-o căutăm. Prietenul e omul cu care suntem în comuniune de suflet, caldă, dulce, mângâietoare. De aceea Fericitul Augustin numea prietenul: „medicamentul vieţii” (De Civitate Dei).
Şi familia e, precum a spus Dumnezeu, tot o formă a alungării singurătăţii, fie că eşti tu însuţi întemeietor de familie, fie că eşti membru într-o familie. Înseamnă că trăieşti într-o cointeresare la orice realizare, la bucurie, la suferinţă, la proiecte, la planuri.
Clement Alexandrinul vede în familie, în soţ şi soţie, o Biserică: „Amândoi alcătuiesc o singură Biserică (adunare), o sin­gură viaţă de curăţie, o singură sfială a unuia faţă de altul; hrana e comună, căsătoria unită, toate asemănătoare, respiraţia, ve­derea, auzul, cunoaşterea, nădejdea, ascultarea, dragostea. Iar cei ce au comună viaţa, au comun şi harul. Şi comună le este şi mântuirea. Comună le este şi virtutea şi vieţuirea” (Scrieri I, Buc, 1982, p. 172).
Simţi că trăieşti altfel, dacă trăieşti în comuniune. Ai mereu om care să te ajute. Şi monahismul este tot o formă de comuniune, pentru că monahii nici ei nu pot trăi în singurătate deplină şi per­petuă.
Singurătatea e o formă excepţională de viaţă, dar dacă ar rămâne absolută, ar cădea în egoism. Monahii înşişi trăiesc în comunităţi de monahi, se sfătuiesc şi se ajută. Chiar marii monahi, marii sfinţi, cum am mai spus, marii asceţi care trăiau în vechime în pustiuri şi aceia îşi rezervau timp, de comunicare între ei.
Acolo unde nu e comunicare, e iad. Iadul e definit de unii teologi ca singurătate. Exclud celelalte caracteristici ale iadului şi îl definesc doar ca loc în care eşti absolut singur. Şi ce poate fi mai rău, decât să fii absolut şi permanent singur! Unul din marii asceţi ai noştri, un român, fiind întrebat când va fi cel mai rău în lume, a răspuns: „Atunci când pe potecile dintre chilii va creşte iarbă”, adică atunci când nu va mai fi comunicare între oameni (în Patericul Românesc al Părintelui Ioanichie Bălan).
Iată cum, totuşi, istoria aceasta a slăbănogului a avut să ne spună şi nouă ceva. Să fim oameni pentru alţii, pentru aproapele nostru.
Trebuie însă să mai reţinem încă un lucru din istoria acestui slăbănog. Trebuie să reţinem speranţa lui. E foarte interesant. Deşi de atâţia ani nu reuşea să ajungă primul în apă, totuşi nu-şi pier­duse speranţa. Venea mereu acolo. Spera că într-o zi se va întâmpla ceva. Avea el o credinţă într-o minune, o credinţă puternică. Şi iată că într-o zi Cineva a venit. Şi a venit anume pentru el. Şi vă rog să remarcaţi: nici nu l-a aruncat în scăldătoare. N-a mai fost nevoie. N-a mai aşteptat nici îngerul. I-a zis doar: „Ridică-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Pentru că cel care a venit era Dumnezeu. Dumnezeu care poate rezolva şi altfel lucrurile, decât pe căile pe care credem noi că se pot rezolva.
Slăbănogul credea în posibili­tatea vindecării, dacă cineva l-ar fi aruncat în apă. Spunea că nu are om. A avut Dumnezeu, fiindcă a avut credinţă şi fiindcă a avut sper­anţă şi avându-le pe acestea, nu i-a mai trebuit om, care să-l arunce în scăldătoare.
Aruncarea în scăldătoare era cumva un ritual în cadrul unei metode, al unei reguli. Când vrea Dumnezeu, în întâmpinarea Căruia venim cu speranţă şi credinţă, nu mai este nevoie de ritualul metodei, al regulei. Se ştie că unii se nevoiesc pentru mântuire o viaţă întreagă, dar un bătrân ascet când a fost întrebat cât anume trebuie să se nevoiască cineva, a răspuns că problema nu e de durată, ci de intensitate… . Ceea ce nu înseamnă că trebuie negata regula şi osteneala de o viaţă. Acestea sunt căile tuturor.
Cealaltă e calea unora, a acelora pe care îi alege harul. Iar alegerea ţine de intensitatea rugăciunii, a credinţei, spe­ranţei şi dragostei. De calitate, nu de cantitate. Lupta trebuie să fie deci, pentru calitate, aceasta însemnând puritatea inimii, curăţenia gândului, smerenia cea adevărată.
Aşadar, să tragem din Evanghelia de azi o învăţătură în plus: „Chiar atunci când, în cazuri extreme, ajungem de nu avem om, să ştim că avem Dumnezeu. E foarte important să ştim că avem Dumnezeu şi că, prin urmare, nici atunci când suntem singuri, nu suntem singuri.
Dar mai sunt încă multe posibilităţi de explorare a unui aseme­nea text şi a celor petrecute cu acest slăbănog. De pildă, cum vi se pare? Care din noi dacă ar fi făcut cu slăbănogul ce a făcut Iisus, am fi avut tăria sufletească ca imediat după minunea săvârşită, să dispărem ca şi cum n-am fi făcut nimic? Nu cumva am fi dorit să fim lăudaţi, să ni se zică: „Mulţumesc! Vai ce om mare eşti!” Şi oare n-am fi fost tentaţi să spunem peste tot ce am făcut pentru el, iar ceilalţi să ne aplaude? Ei bine, Mântuitorul dă aici un exemplu extraordinar de modestie. L-a vindecat, i-a zis: „scoală-te” şi a ple­cat de îndată. Ar trebui să învăţăm din aceasta să facem binele întotdeauna cu modestie, aşa cum l-a făcut Iisus şi cum vor face şi ucenicii Săi.
Şi mai avem şi altceva de învăţat. De pildă, când Iisus l-a întâl­nit după aceea pe slăbănog în templu, i-a zis: „Te-ai făcut sănătos, nu-i aşa? Acum caută să nu mai păcătuieşti”. Nu trebuie neapărat să înţelegem că slăbănogul era bolnav de 38 de ani din cauza unor păcate, deşi e posibilă şi această interpretare. Poate că Iisus a vrut să-l înveţe cum să-şi arate recunoştinţa faţă de Dumnezeu, pentru minunea pe care a făcut-o cu el. Să nu mai păcătuiască. Aceasta e şi pentru noi o învăţătură.
Dacă Dumnezeu ne ajută de atâtea ori, ştiind noi şi neştiind, dacă răspunde de atâtea ori la cererile noastre, să răspundem şi noi la cererea Lui. Ţi-a dat Dumnezeu ceea ce ai cerut, fii aşadar şi tu un om ceva mai bun. Ţi-a alinat durerile şi nevoile? Caută să fii şi tu mai receptiv la durerile şi la nevoile altora. Caută să nu mai păcătuieşti prin izo­lare, prin egoism, prin vorbirea de rău, prin rănirea altuia, fie cu cuvântul, fie cu gândul, fie cu fapta.
Şi încă ceva mai învăţăm, din această întâmplare. Mântuitorul a făcut vindecarea aceasta în zi de sâmbătă. Pentru noi creştinii duminica a preluat rolul sâmbetei, fiind ziua învierii Domnului. Mântuitorul a spus de mai multe ori: „Nu sâmbăta e pentru om, ci omul pentru sâmbătă” (Mc. 2, .27). Omului trebuia să-i dai întâ­ietate, nu sărbătorii. Căci dacă în zi de sâmbătă îţi cade un animal într-o groapă, oare îl laşi acolo? Nu-l laşi, ci îl scoţi. Şi nu-i dai de mâncare sâmbăta? (Luca 13, 15). Nu e oare mai valoros un om decât un animal, ca să-i faci bine într-o zi de sărbătoare?
Concluzia e scurtă şi aş vrea s-o reduc la esenţialul ei. Nici în zi de sărbătoare nu e oprit să faci binele. Binele poţi să-l faci oricând. Nimeni, nici o lege dumnezeiască, nici o regulă omenească nu te opreşte de la a face binele, oricând cineva are trebuinţă de ajutorul tău.
Dar să nu încheiem înainte de a mai remarca ceva. Slăbănogul din Evanghelie nu-şi pierduse speranţa timp de 38 de ani. Venise iar şi iar la scăldătoarea cu minune, încrezător de fiecare dată că „îşi va găsi omul”. Omul care să-1 arunce şi pe el în apă şi încă cel dintâi.
E un model de speranţă neîmpuţinată. E un exemplu de biru­inţă a răbdării şi a speranţei. Diavolul mizează adesea pe descura­jarea noastră şi pe abandonarea speranţei. De aceea Sfântul Pavel numeşte speranţa printre virtuţile capitale.
Dacă ţi-ai pierdut averea, n-ai pierdut nimic, scrie un predica­tor american. Dacă ţi-ai pierdut sănătatea, ai pierdut ceva. Dar dacă ţi-ai pierdut speranţa şi curajul, totul e pierdut. Cei mai mulţi pierd totul fiindcă şi-au pierdut speranţa în ultimul moment.
Se povesteşte că diavolul s-a hotărât cândva să-şi vândă toate instrumentele cu ajutorul cărora şi-i supunea pe oameni. A făcut o mulţime de pachete, pe fiecare indicând ce conţine: supărare, crimă, minciună, necinste, mândrie şi aşa mai departe. După ce toate pachetele au fost vândute, cineva a observat că un pachet n-a fost pus în vânzare. L-a întrebat pe diavol, de ce? „Pentru că acesta e cea mai puternică dintre armele mele şi pe aceasta nu vreau s-o vând. Ea este descurajarea, pierderea speranţei. Când cineva ajunge la aceasta, îl am în mod sigur în mână!”.
Speranţa e fiica răbdării. De aceea Scriptura spune că „prin răbdarea voastră veţi câştiga sufletele voastre” (Luca 21, 19). Slăbănogul a avut o răbdare de 38 de ani. Noi ne-o pierdem prea adesea şi uneori pentru nimicuri.
Se zice că o femeie care avea patru copii era spălătoreasă. Tocmai îşi înşirase rufele spălate cu greu, cu mijloace care nu erau mecanizate, ca cele din vremea noastră. Erau albe şi curate. Se rupse funia şi toate căzură în noroi. Femeia nu spusese o vorbă. Le spălă din nou şi iarăşi le înşiră, de data aceasta pe iarbă. Vani un câine şi trecu peste toate şi le murdări din nou. Femeia zâmbi: „Ce intere­sant! Câinele n-a lăsat nici măcar una nemurdărită”. Le spălă din nou fără să-şi facă inimă rea. A văzut în fapta câinelui o intenţionată încercare a răbdării ei. Şi a trecut examenul!
Şi slăbănogul nostru era adus zilnic înapoi la casa sa, ca o rufă murdară care nu s-a putut curăţi. Dar nu şi-a pierdut răbdarea. A doua zi a pornit din nou spre încercarea miracolului. Şi într-o zi acesta a venit şi pentru el. Rod al răbdării şi al speranţei.
Minunea săvârşită de Mântuitorul cu slăbănogul n-a fost atâta pentru acela, cât pentru noi. Oare de ce l-a lăsat Dumnezeu să aştepte 38 de ani? A aşteptat momentul când să vină Mântuitorul să-l vindece, pentru ca vindecarea să rămână o pildă memorabilă pentru istoria mântuirii, de atunci înainte, să ajungă până la noi şi cine ştie până când, până la sfârşitul lumii.
Evanghelistul remarcă faptul că Iisus cunoştea că slăbănogul suferea de multă vreme. L-a ales pentru că în iconomia mântuirii, în iconomia rânduielilor lui Dumnezeu, acest bolnav trebuia să aştepte să vină Mântuitorul ca să-l vindece. Vindecarea lui să fie o învăţătură pentru noi toţi. Nu e, în fapt, o întâmplare petrecută atunci, pentru atunci. E o întâmplare petrecută atunci pentru acum, pentru toţi cei care sunt gata să spună că „nu au om”, că sunt singuri.
Chiar cei care avem nefericirea sin­gurătăţii, să ştim că nu suntem niciodată singuri, că asupra noastră e Dumnezeu, că suntem cu Dumnezeu care poate veni în ajutorul nostru şi vine sigur atunci când aşteptăm o soluţie din partea Lui, cu speranţă, cu credinţă şi cu dragoste. Zice profetul Isaia: „Încă grăind tu, îţi voi spune: Iată sunt aici” (58, 9). „Cuvântul acesta, spune Sfântul Clement Romanul, este semn de mare făgăduinţă. Prin el Domnul spune că este mai grabnic la dat, decât cel care-L roagă, la cerut” (Epistola către Corinteni, Buc, 1982, p. 101).

Binecuvântat să fie Dumnezeu care pe toate le rânduieşte pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire. AMIN.