Atitudinea creștinului în fața bolilor nu trebuie să fie una de revoltă și cârtire, și nici de resemnare, ci de prevenire, atât cât este posibil, printr-un stil de viață cumpătat și echilibrat, ceea ce gânditorul francez numește „atitudine de dinamică vigilență”, iar mai apoi de înfruntare a acestora, cu speranță în mila și alinarea din partea Părintelui Ceresc.
Atitudinea dinamică, vigilentă, de înfruntare
Raportându-se permanent la scrierile fundamentale ale scriitorilor normativi pentru teologia și evlavia ortodoxă, Jean-Claude Larchet ne familiarizează, în lucrările sale, cu sfătuirea dată de Sfinții Părinți de a face, în momentele noastre de încercare și de suferință, „filosofia bolii”. Iar aceasta presupune „să recunoști bolii un sens și o finalitate care transcend natura fizică. Sfinții Părinți ne invită să ne arătăm vigilenți atunci când ele ne afectează, să nu ne preocupăm mai întâi de cauzele lor naturale, nici de mijloacele de a le remedia, ci să degajăm semnificația pe care ele o îmbracă în cadrul relației noastre cu Dumnezeu și să punem în evidență care poate fi rolul lor pozitiv în perspectiva mântuirii noastre”.
Aceasta presupune a vedea în bolile și suferințele noastre dovezi ale prezenței iubitoare a lui Dumnezeu față de noi și spre a noastră mântuire și a căuta să deslușim cauzele și sensurile lor profunde, pentru ca, odată aflându-le, să identificăm și să punem în lucrare mijloacele cele mai potrivite și eficiente de transformare a suferinței în sursă de îmbunătățire morală și de mântuire. „A face din boală și suferință prilej de filosofare, subliniază Jean-Claude Larchet, înseamnă mai întâi de toate a lua aminte la ceea ce ele ne descoperă referitor la condiția umană”, slăbiciunile și limitele ființei umane, căderile și neputințele ei, lipsa de putere și de voință, starea de păcat și de împătimire, dar în același timp, a medita și a spera în mila și ajutorul lui Dumnezeu, Cel care pe toate cele omenești le plinește, atunci când vede dor de mântuire și dorință de îndreptare.
Referindu-se la atitudinea și conduita noastră în raport cu suferințele pe care le vom experia în această viață, teologul francez recomandă discernământul duhovnicesc. Astfel, „suferința, chiar dacă poate aduce un oarecare folos duhovnicesc, nu trebuie niciodată căutată cu dinadinsul în acest scop (chinurile de bunăvoie ale nevoinței, cumpănite cu dreaptă socotință, au rostul lor aparte). Creștinismul nu face din suferință țel al vieții duhovnicești. Suferința nu pricinuiește, ci doar prilejuiește bunurile duhovnicești, care nu sunt roadele ei, ci ale bărbăției sufletului. Și, ca orice lucru bun, ele sunt întotdeauna darul lui Dumnezeu”.
Acceptarea suferinței – problemă de „bun simț” duhovnicesc
Așadar, de vreme ce în lumea și în viața actuală suferința nu poate fi nicidecum ocolită, „nu doar marea înțelepciune, ci chiar adevărul lucrurilor și bunul simț ne îndemnă să ne-o asumăm creștinește. În Hristos, pentru creștin, suferința capătă un alt rost; își pierde puterea de a-l mâna în păcate și patimi și i se face, dimpotrivă, prilej de a le război”.
În clipele de încercare, de suferință și durere, „chiar de la început se cade să nu te lași dominat de suferință, dacă o ai, și să depășești limitele în care ea tinde să închidă sufletul și chiar întreaga ființă și întreaga existență. În această dublă perspectivă, Sfântul Grigorie de Nazianz îl sfătuiește pe un bolnav: «Nu vreau și nu cred că este bine ca tu, ca unul ce ești deosebit de învățat în cele dumnezeiești, să încerci aceleași sentimente ca un om de rând, să te încovoi cu trupul, să gemi de suferință ca de ceva iremediabil; trebuie, dimpotrivă, ca tu să faci filosofia bolii tale (…), să te arăți superior lanțurilor tale și să vezi în boală o cale mai bună spre binele tău»”.
În același adânc duh patristic și cu același farmec duhovnicesc, Jean-Claude Larchet vorbește despre „buna chivernisire a suferinței”, care presupune, din partea omului, cultivarea a patru virtuți ale sufletului: răbdarea, nădejdea, rugăciunea și dragostea de Dumnezeu. Și tot cu discernământ duhovnicesc, autorul observă că „suferința nu rodește ea însăși binefaceri duhovnicești, ea este doar prilej pentru creștin de a le dobândi, dacă o îndură așa cum se cuvine: cu smerenie, adică răbdare, rugăciune și căință. Și atunci vremea suferinței i se face bun prilej de a spori în acestea, schimbându-le cu harul lui Dumnezeu, în virtuți statornice ale sufletului”.
„Noima” suferinței
Dezvoltând învățăturile Dumnezeieștilor Părinți, Jean-Claude Larchet sistematizează și sintetizează magistral cuvintele lor, identificând o atitudine ofensivă, nicidecum defensivă, în momentele de suferință și de boală, căci „pentru a ieși biruitor din această încercare și pentru a se bucura de roadele izbânzii sale, omul trebuie, în primul rând, să nu rămână pasiv în boală, să nu se lasă stăpânit, înlănțuit și doborât de ea, ci, dimpotrivă, să se păstreze într-un dinamism treaz, așteptând ajutorul dumnezeiesc. Omul trebuie să știe că odată cu încercarea, Dumnezeu îi dă și puterea de a o îndura și scăparea. Iar dacă ajutorul Lui întârzie să se arate, după cum spune Avva Varsanufie, să ne gândim că orice încercare are un sfârșit și că Dumnezeu nu-l lipsește niciodată pe om de ajutorul Său. Iar dacă uneori El adastă, spune același Sfânt Părinte, o face numai pentru ca să ne dea prilejul de a ne întări și mai mult în credință, nădejde, răbdare și în toate celelalte virtuți trebuincioase la vreme de necaz”.
Acest „dinamism treaz, așteptând ajutorul lui Dumnezeu” coincide cu ceea ce teologul francez numește „atitudinea dinamică de vigilență” de care trebuie să dea dovadă bunul creștin, întrucât „pentru a ieși victorios din încercări și pentru a se bucura de roadele biruinței, omul trebuie mai întâi să se păzească de a suporta în mod pasiv boala și suferința, de a se lăsa stăpânit, izolat și doborât de ea, ci, din contră, el trebuie să se străduiască să păstreze o atitudine dinamică de vigilență, în așteptarea ajutorului dumnezeiesc. (…) Bolnavul trebuie să știe că Dumnezeu, în timp ce îi trimite această încercare, îi oferă și mijloacele de a trece peste ea, dându-i tăria de a rezista sugestiilor vrăjmașului”.
Sensul adânc și mântuitor, „noima” sau „tâlcul duhovnicesc al neputințelor și al bolilor stă în aceea că „suferința nu este ea însăși izvor de bunuri duhovnicești. Suferința nu-i pricină de bine. De cugetăm altfel, nesocotim și pe Cel ce singur este dătătorul bunătăților, și osteneala omului, fără de care nu-i câștig duhovnicesc. Prin felul în care o îndură – creștinește sau nu – omul hotărăște dacă suferința îi e de vreun folos sau cu totul vătămătoare. Și, pentru că omul dă suferinței rost și noimă prin purtarea sa, filosofarea abstractă pe tema suferinței e cu totul vană”.
Tot „noima” ei presupune a înțelege de ce a intervenit în viața noastră, ce vrea să ne spună și care este calea de urmat pentru a transforma suferința, dintr-un dușman într-un prieten, care să ne însoțească spre zările senine ale Împărăției lui Dumnezeu.