Pretind unii că știinţa ar ajunge pentru a ferici viaţa omenească. Pretenţia aceasta nu-i deloc întemeiată. Știinţa nu ajunge pentru că ea nu poate răspunde la întrebările de căpetenie ale vieţii noastre: cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem?
Vorbim acum despre a doua insuficienţă a ştiinţei: ea este incapabilă să ne facă mai buni. Este un adevăr cunoscut de toţi că răul este o tristă realitate a vieţii şi el are o mare putere în lume. Răul stăpâneşte în noi şi în jurul nostru.
Se aude adesea în zilele noastre o vorbă răutăcioasă şi prostească, o vorbă care ni se aruncă în obraz şi cu care duşmanii Bisericii socot că ne zdrobesc. Este insulta care afirmă că religia însemnează obscurantism, adică ignoranţă, întuneric, rătăcire şi pentru aceasta nu poate fi acceptată.
Să examinăm puţin această vorbă. Ea este absolut fără nici o valoare. Se aseamănă cu un lătrat de câine care vrea să sperie pe trecătorii paşnici.
Trăim în plin progres material. Natura a fost cercetată în amănunte. Ştiinţa i-a descoperit toate văluri-le de mister şi i-a aflat toate legile ce o stăpânesc. Tehnica este regina veacului nostru. Maşinismul, industrialismul au luat proporţii gigantice. Orbiţi de acest progres material, mulţi oameni din vremea noastră socot că se pot dispensa de tot ceea ce nu ţine de ei. Astfel ei zic: „Nu mai este nevoie de religie!
Religia este o concepţie perimată. Ea a fost bună pentru vremurile de superstiţie şi de întuneric. Dar astăzi ne putem lipsi de ea. Astăzi mai importante sunt ştiinţa, tehnica, economia.
Ce frumoase şi binefăcătoare sunt râurile care străbat văile noastre!… Pretutindeni în jurul lor ele înviorează, răcoresc şi fertilizează ţinuturile. Iar râurile îşi au izvoarele în munţii pietroşi şi înalţi, de unde coboară, dând pământului viaţă şi fecunditate. Ceva asemănător este religia. Ea este o culme sfântă de la care coboară râuri de viaţă şi de binefaceri. Până acum am privit religia în raport cu viaţa individuală. Am arătat că ea este indispensabilă şi de mare preţ, fiindcă numai dânsa oferă omului lumină în faţa enigmelor vieţii, mângâiere în suferinţă şi seninătate în faţa morţii. Dar religia îşi revarsă undele sale binefăcătoare nu numai asupra individului, ci şi asupra societăţii.
M-am întâlnit cu un fost coleg de şcoală pe care nu-l văzusem de multă vreme. Sărmanul… era deznădăjduit! Nu demult se căsătorise. Luase o fată tânără, frumoasă, cinstită, bună, pe care o adora. Dar… vai! Peste cuibul lor paşnic şi fericit s-a abătut nenorocirea.
A dat o boală nemiloasă peste biata femeie şi în câteva săptămâni boala a băgat-o în pământ. Colegul era zdrobit rău sufleteşte. Nu-şi mai afla mângâiere. „De ce mi-a fost dat să îndur o astfel de soartă?”, zicea el. „De ce nenorocirea s-a abătut tocmai peste mine, care trăiam aşa de fericit? De ce destinul e uneori aşa de crud şi nemilos?”.
Este minunat de frumoasă pilda Evangheliei cu oaia cea pierdută. Un păstor are în seama sa o sută de oi. Într-o zi pierde una. Ce face el? Lasă pe cele nouăzeci şi nouă şi merge s-o caute pe cea pierdută. Aleargă zi şi noapte, cercetează toate locurile şi n-are odihnă până n-o află.
Iar după ce a aflat-o, o pune pe umeri, o duce acasă şi, chemând prietenii şi vecinii, le zice: „Bucuraţi-vă împreună cu mine! Am aflat oaia cea pierdută”.
Pentru a se dispensa de a practica religia, mulţi se scuză în felul următor: „Dar ce să facem dacă nu avem credinţă? Bucuroşi am vrea să credem. Sunt clipe, sunt întâmplări în viaţa noastră când necredinţa o simţim ca o durere negrăită arzându-ne inima, dar n-avem ce face.
Când copiii se roagă cu ochi strălucitori, când stăm în faţa mormântului deschis în care zace unul din cei scumpi ai noştri, când vedem cu câtă bucurie lumea se duce duminica la biserică, atunci suspinăm şi zicem: ce bine-i de aceştia! Cum am vrea să credem şi noi!… Numai că Dumnezeu nu ne-a dat această fericire”.
Știința singură nu ajunge pentru viaţa omenească, fiindcă nu poate răspunde la întrebările de căpetenie ale vieţii noastre şi fiindcă ea nu ne poate ajuta cu nimic în dramatica luptă împotriva puterilor răului. Astăzi completăm gândurile noastre în această ordine de idei şi zicem că ştiinţa nu e suficientă pentru noi fiindcă nu ne poate face fericiţi. Fiinţa omenească năzuieşte pe pământ să ajungă fericirea, în această tendinţă ea întâmpină obstacole, greutăţi. Cel dintâi obstacol în calea noastră după fericire este păcatul. Toţi oamenii suntem păcătoşi. Acest adevăr n-are lipsă de argumentare. Şi tot fără prea multe dovezi putem vedea că păcatul este o forţă tulburătoare, un tiran chinuitor.
Cele mai multe din adevărurile pe care le propovăduieşte religia noastră sunt de natură tainică. Noi vorbim despre un Dumnezeu, dar nu-L putem arăta cu degetul. Vorbim de un suflet nemuritor, însă sufle-tul nu poate fi pipăit. Noi vestim o viaţă veşnică, însă aceasta nu-i „controlabilă”, deoarece începe abia dincolo de mormânt. Pe temeiul descoperirii dumnezeiești, Biserica învaţă aceste adevăruri şi zice lumii: „Credeţi! Credeţi și vă veți mântui”. Dar oamenii de astăzi nu prea vreau să creadă. Mândri de rezultatele ştiinţei, beţi de cuceririle la care a ajuns tehnica, lăudându-se cu invenţiile, cu maşinăriile şi fabricile lor, ei nu vreau să ştie de această lume nevăzută pe care o afirmă religia.
Una dintre cele mai obişnuite obiecţiuni care se face împotriva religiei este că religia e „înapoiată”, „retrogradă”. Această învinuire vrea să spună că în vreme ce toate progresează şi se modernizează, religia nu vrea să meargă deloc în pas cu timpul; ci ea se îndărătniceşte să rămână fixată în aceleaşi forme de expresie, care erau cu multe veacuri înapoi.
De data aceasta ne vom ocupa cu o latură a chestiunii şi vom spune că obiecţiunea de mai sus, departe de a fi o jignire, este o laudă. E foarte bine că religia e „înapoiată”.
„Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei,3, 2) ne vesteşte Sfântul Ioan Botezătorul când îşi începe predica în pustie şi „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei, 4, 17) este şi începutul predicii Mântuitorului Hristos după botez şi ispitirea din deşert pentru a ne demonstra că un început de viaţă nouă nu este posibil fără căinţă pentru răutăţile trecute.
Şi, pentru a desăvârşi porunca de mai sus, Mântuitorul Hristos, arătându-se apostolilor, după înviere, le zice:„Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţinea, vor fi ţinute” (Ioan, 20, 23).
În literatura bisericească, prin cărţile tipărite sau articole şi predici publicate, părintele profesor Ştefan Slevoacă a constituit un reper al luminii învăţătoreşti în Biserică. A fost apreciat pretutindeni pentru vocaţia sa de bun predicator, dar mai ales pentru râvna şi dragostea slujirii sale, ca profesor, dar şi ca liturghisitor la sfântul altar.
Părintele Slevoacă se încadrează în lista predicatorilor secolului al XX-lea, înscris cu multă cinste în bibliografia omiletică românească. Născut la începutul secolului al XX-lea, care a cuprins cele mai dificile perioade privind misiunea creştină, părintele Slevoacă demonstrează că slujirea devotată pentru Dumnezeu şi Biserică nu poate fi nicidecum învinsă, ci ea reuşeşte să dăinuie.
Înainte de Hristos femeia era înjosită, umilită. Simţindu-se mai puternic şi mai înzestrat de la natură, bărbatul a făcut din femeie o unealtă de plăcere şi o roabă. Înainte de Hristos femeia n-avea bucurii, n-avea libertate.
Ea nu putea vinde, nu putea cumpăra, nu putea hotărî asupra averii primite din casa părintească, ba, ceea ce este mai trist, femeii i se răpea până şi fericirea de a se bucura de rodul pântecelui său. Este doar cunoscut cum în păgânism bărbatul avea dreptul să hotărască viaţa sau moartea copiilor şi nu de puţine ori se întâmpla că pruncii slăbănogi şi bolnăvicioşi erau smulşi de la sânul maicii şi aruncaţi la râpă.