Înainte de Hristos femeia era înjosită, umilită. Simţindu-se mai puternic şi mai înzestrat de la natură, bărbatul a făcut din femeie o unealtă de plăcere şi o roabă. Înainte de Hristos femeia n-avea bucurii, n-avea libertate.
Ea nu putea vinde, nu putea cumpăra, nu putea hotărî asupra averii primite din casa părintească, ba, ceea ce este mai trist, femeii i se răpea până şi fericirea de a se bucura de rodul pântecelui său. Este doar cunoscut cum în păgânism bărbatul avea dreptul să hotărască viaţa sau moartea copiilor şi nu de puţine ori se întâmpla că pruncii slăbănogi şi bolnăvicioşi erau smulşi de la sânul maicii şi aruncaţi la râpă. Însă a venit în lume Hristos şi între altele El a adus şi această binefacere, că a înălţat femeia la rangul ce i se cuvine. Fiul lui Dumnezeu S-a născut dintr-o femeie şi prin aceasta El a redat demnitatea şi onoarea întregului neam femeiesc. Domul Iisus Hristos a fost purtat pe braţele unei Mame şi de atunci frunţile suratelor Mariei strălucesc împodobite cu un nimb de raze cereşti. În clipa în care îngerul a rostit cel dintâi „Bucură-te Marie!”, lanţurile robiei au căzut de pe mâinile femeilor. Datorită Creştinismului femeia se bucură în lume de un privilegiu deosebit. Ea e plăpândă, dar impune stima. Ea e slabă, şi totuşi apare pretutindeni, fără să se teamă că cineva o va lovi sau ruşina. Femeia trece, şi în faţa ei şi cei mai brutali oameni se opresc, tac şi se dau la o parte.
Deci religia trebuie preţuită de femeie din motive de recunoştinţă. Dar nu numai de asta. Pe lângă faptul că religia a redat neamului femeiesc onoarea şi libertatea, ea îi oferă şi un puternic sprijin moral în urmarea destinului său. Prin urmare religia trebuie preţuită şi dintr-un motiv de necesitate lăuntrică, sufletească. Două sunt chemările de căpetenie ale femeii în lume: chemarea de soţie şi de mamă.
Ca soţie, femeia este inima căminului familial, ajutorul bărbatului. Bărbatul este îndreptat spre îndeletnicirile cele din afară. El îndeplineşte rosturi grele, aspre; el luptă, munceşte, suferă. Iar când se întoarce seara obosit şi amărât acasă, lui îi trebuie un zâmbet care să-l întâmpine în prag, o mână care să-i mângâie fruntea, un cuvânt bun care să-i înveselească inima. Acesta e rolul soţiei.
Ca mamă, femeia este generatoarea neamului omenesc. Ce chemare sfântă, ce înaltă demnitate!… Să rodeşti din trupul tău viaţă, să faci din fiinţa ta verigă prin care se uneşte trecutul cu viitorul, să modelezi acest aluat care este copilul şi să faci din el o făptură aleasă, curată, sfântă, plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor…, oare ce poate fi mai mare pe lume decât această chemare? Sunt puternici regii pe tronurile lor, sunt străluciţi generalii în biruinţele lor, sunt preţioşi savanţii în laboratoarele lor, dar mai scumpă şi mai presus decât toţi este mama.
Amândouă aceste demnităţi se împlinesc cu mare greutate. Ele cer sacrificii imense, renunţări de fiecare clipă, o răbdare îngerească, o dragoste nesfârşită, o blândeţe fără margini. De unde să scoată femeia aceste virtuţi şi energii? Din religie. Religia creştină înalţă legătura dintre bărbat şi femeie la rangul de sfințenie. Prin aceasta se asigură căsniciei statornicie. Prin aceasta credinţa şi devotamentul soţilor cresc şi se întăresc.
În religia creştină păstrarea cinstei conjugale şi împlinirea îndatoririlor nu se face numai de văzul lumii, ci dintr-un adânc sentiment de responsabilitate în faţa lui Dumnezeu, aşa că toate acţiunile soţiilor pornesc din conştiinţă, sensibilitatea cea mai aleasă a fiinţei omeneşti. Pentru rolul de mamă al femeii, religia este un adevărat tonic. Copiii se nasc în dureri grozave, se cresc cu necaz nespus. De aceea, când femeia nu crede în Dumnezeu şi nu se teme de păcat, ea evită copiii fără nici un scrupul, ca pe o povară inutilă şi incomodă. Însă femeia credincioasă ştie că naşterea de prunci este o binecuvântare cerească, iar binecuvântările nu sunt refuzate, ci se primesc cu bucurie şi mulţumire. Şi apoi vine educaţia, cultivarea sufletului copilului. Dacă femeia nu crede în nimic, va lăsa acest suflet plăpând ca un ogor părăsit, în care vor creşte toate bălăriile, pentru ca mai târziu să vadă că din mâinile sale a ieşit un netrebnic. Femeia cu conştiinţă creştină va face din cultivarea sufletului copilului un adevărat „cult”. Şi, când mâna ei sfântă sădeşte aici din bună vreme virtutea, atunci odrasla se dezvoltă ca o floare de trandafir bineplăcută lui Dumnezeu şi binecuvântare pentru oameni. Femeia creştină asigură tihna şi puterea vieţii familiale; asigură viitorul popoarelor. Femeia creştină este cel mai mare dar pe care cerul îl face lumii.
PR. PROF. DR. ŞTEFAN SLEVOACĂ
Bucovina, an III, 1943, nr. 608, 20 iunie, p. 4