Pretind unii că știinţa ar ajunge pentru a ferici viaţa omenească. Pretenţia aceasta nu-i deloc întemeiată. Știinţa nu ajunge pentru că ea nu poate răspunde la întrebările de căpetenie ale vieţii noastre: cine suntem, de unde venim şi încotro ne ducem?
Vorbim acum despre a doua insuficienţă a ştiinţei: ea este incapabilă să ne facă mai buni. Este un adevăr cunoscut de toţi că răul este o tristă realitate a vieţii şi el are o mare putere în lume. Răul stăpâneşte în noi şi în jurul nostru.
Oare cine nu şi-a dat seama că îndărătul zidului vieţii noastre exterioare, în citadela ascunsă a fiinţei noastre purtăm duşmani ascunşi, instinctele primejdioase, o rădăcină tainică de senzualitate, de orgoliu, de pofte?… Răul… îl purtăm în noi înşine.
El circulă în sufletul nostru, se plimbă în membrele noastre, aprinde în sânul nostru incendii vaste care izbucnesc în afară… Este destinul nostru, istoria noastră tragică. Mai mult! De obicei noi suntem atraşi mai degrabă spre rău decât spre bine. Priviţi copilul mic. S-a născut din părinţi buni. A fost înconjurat de precauţiunile cele mai mari, a primit o educaţie aleasă. Totuşi… de îndată ce se trezeşte la viaţă, iată-l pornit pe o pantă misterioasă, spre neascultare, spre minciună, spre plăceri vinovate. Nu exagerăm nimic. Există, desigur şi o înclinare spre bine în fiinţa noastră. Dar înclinările spre rău sunt mai puternice. Sfântul Apostol Pavel mărturisea acest adevăr în termeni sfâşietori: „Caut să mă înţeleg şi nu pot. Căci nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care-l urăsc. Nenorocitul de mine!…”. Iată realitatea! Noi suntem atraşi spre rău şi pentru a săvârşi binele trebuie să desfăşurăm o foarte mare forţă morală. Or, ştiinţa nu ne dă, nu ne poate da această forţă morală. Ca să fac binele trebuie să-l cunosc. Dar ştiinţa nu-mi spune nici un cuvânt despre natura binelui, a datoriei, a puterii sale morale, a răsplătirii sale. Ca să fac binele trebuie să-l vreau. Or ştiinţă nu ajunge până la voinţa mea ca s-o înduplece, s-o cucerească. Ca să fac binele şi să mă feresc de rău trebuie să pot. Ştiinţa nu vine în ajutorul slăbiciunilor mele. Ea nu mă poate opri să nu cad, iar, după ce m-am prăvălit în noroi, nu mă poate ajuta să mă ridic.
Ştiinţa face savanţi. Asta-i treaba ei. Dar ea nu face drepţi, asta nu o priveşte, asta depăşeşte domeniul ei. Ştiinţa este mare, rolul său este glorios, dar domeniul său e mărginit: că porunceşte materiei, dar n-are nici o putere asupra sufletului omenesc. Să dăm dovezi? Dovezile ne împresoară la tot pasul. Ce sens moral pot avea matematicile, fizica, chimia? Nici unul! Totul depinde de folosirea ce se face cu dânsele. Ele pot fi bune sau rele, ca fierul care poate fi întrebuinţat pentru a lucra pământul sau pentru a ucide; ca aurul care plăteşte crima sau care răsplăteşte virtutea. De câte ori nu se văd acte de dezinteresare, de sacrificiu şi de eroism săvârşite de oameni simpli şi ignoranţi!… Şi iarăşi, de câte ori nu se văd indivizi foarte învăţaţi şi foarte depravaţi… Minuni de inteligenţă şi de ştiinţă, ei ascund în comorile lor de cunoştinţe grămezi de stricăciune şi gunoi.
Să privim viaţa din zilele noastre! E plină lumea de şcoli, de universităţi, de biblioteci. Progresele ştiinţifice din ultimul timp sunt considerabile. Dar oare ştiinţa aceasta, difuzată cu surle şi trâmbiţe pretutindeni, i-a făcut pe oameni mai buni? Cine ar cuteza s-o afirme? Dimpotrivă, s-ar părea că tocmai contrarul e adevărat. Cu cât descoperirile ştiinţifice progresează, cu atât se pare că lumea se face mai rea. Să ne gândim numai la grozăvia războaielor moderne. Nu că descoperirile ar fi rele în sine! Ferească Dumnezeu să afirmăm aşa ceva. Ci în mâna omului pornit spre răutate aceste descoperiri se fac unelte de pierzare şi ruină. Nu, ştiinţa nu ajunge. Ea se adresează inteligenţei, raţiunii omului. Ea nu-i stăpâneşte sufletul, voinţa, conştiinţa, caracterul. Ea nu dă şi nu poate da forţa morală. Aşa că putem încheia cu cuvintele filosofului Kant: „Putem fi cultivaţi până în gradul cel mai înalt. Putem fi civilizaţi până la saturaţie; ne lipseşte încă mult până să fim virtuoşi”. Ştiinţa nu ne face mai buni!
Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă
[Bucovina, an III, 1943, nr. 530, 31 martie, p. 4]